SUFLETUL OMULUI - INTRE RAZBOI SI PACE

             O sămânţă a fost la început. Şi atâta linişte .... a crescut, a crescut şi a început să prindă contur, să îşi facă simţită prezenţa în această lume. Apoi a început şi el să simtă - vibraţia unei emoţii pozitive a sufletului „gazdă”, vibraţia unei emoţii negative .... vibraţia unui nou început. Stă în faţa vieţii unui erou sau a unui laş, a unui curajos sau a unui timid, a unui om bun sau a unui om rău? Ce putem spune?

Decât că e pe cale să înceapă viaţa unei fiinţe cu o multitudine de posibilităţi, în acel moment. Mai creşte şi ajunge să vadă în sfârşit persoana împreună cu care a respirat, împreună cu care a simţit, de mână cu care a intrat în această viaţă ....mama. Această lume, mai puţin sigură, mai puţin confortabilă, începe să i se desfăşoare înainte, iar el merge, avansează şi ..... şoc: apar primele frustrări, primele sentimente că e neînţeles, încă din primele luni de viaţă. Chipul şi iubirea mamei însă, îl ajută şi îi redă încrederea de a merge mai departe. Şi începe să descopere din ce în ce mai multe minunăţii ale acestei lumi, de la sentimentul de bucurie la cel de tristeţe, de la reuşită la eşec, de la uimire la obişnuinţă, de la plâns la râs, şi mai târziu, experimentând toate acestea şi multe altele, poate ajunge să cunoască încrederea puternică şi dezamăgirea, apropierea şi despărţirea, prietenia şi trădarea, plăcerea şi suferinţa, iubirea şi ura. Între bine şi rău va fi omul în toată viaţa lui.

Pe parcursul vieţii sale însă, îşi va descoperi resursele,  punctele sale forte, care îl vor ajuta să meargă mai departe, dar şi angoasele sale, fricile şi ungherele sufletului său, care îl vor ţine pe loc şi nu îl vor lăsa să continue să mergă pe drumul care i se deschide înainte.

Câte poate trăi omul într-o viaţă? Poate simţi copilăria în adevăratul sens al cuvântului, poate simţi căldura unei mame iubitoare şi a unui tată aproape de sufletul său, poate simţi că se joacă liber, fără frica de a nu strica „jocul”, poate să se simtă în siguranţă atunci când are nevoie, poate să fie sigur că şi mâine va simţi toate acestea şi multe alte minunăţii ale acestei lumi, poate iubi. Dar poate simţi şi despărţirea de toate sau poate teama că de mâine nu vor mai fi în viaţa lui. Şi măcar dacă ar fi fost, chiar şi pentru puţin timp ..... Dar poate fi doar iluzia că le-a avut. Şi totuşi, dacă ele chiar au fost acolo şi le-a pierdut, atunci când le va regăsi sau când le va recâştiga din nou, vor fi cu atât mai preţioase..... atunci omul îşi poate descoperi esenţa vieţii sale. Atunci furtuna îl va fi făcut mai puternic, mai înţelept şi, poate, mai iubitor. Atunci va putea înţelege că pentru a merge către viitor, trebuie să păşeşti mai întâi spre trecut. Să te împaci cu tot ce a fost al tău şi să crezi că mâine chiar va răsări soarele, după furtuna vieţii tale. Si sa traiesti cu toata fiinta ta AZI.

Poate că tocmai acest lucru face viaţa omului atât de interesantă, atât de provocatoare, atât de vie ......... Poate ca e menirea noastra in viata aceasta, sa invatam sa cautam drumul catre "casa", drumul catre noi insine, sa reusim sa ajungem la adevarata noastra esenta, unica in fiecare dintre noi, si abia dupa aceea sa incepem ....... SA TRAIM CU ADEVARAT!

Cu multă dragoste de oameni,

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

DIMENSIUNEA TIMPULUI

                 „În prezent stă tot secretul; dacă dai atenţie prezentului, poţi să-l îmbunătăţeşti. Şi dacă îţi îmbunătăţeşti prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine”

Paulo Coelho – „Alchimistul”

            Trecând, în timp ce eram studentă, printr-o perioadă în care am decis să mă opresc din tumultosul „zi de zi” şi să mă gândesc la „Ce am făcut azi? Cum a influenţat ce am făcut eu azi pe cei dragi mie?”, am să vă mărturisesc şi vouă ce am descoperit atunci. De ce? Pentru că mie mi-a fost de mare ajutor să fac acest „exerciţiu”, a schimbat viaţa mea şi a familiei mele, şi sper să vă ajute şi pe voi.

Eram într-o grabă continuă, dis de dimineaţă duceam copilul la şcoală, serviciu, clienţi, telefoane, rezolvarea problemelor administrative, cursuri, teme, treburi gospodăreşti şi multe, multe proiecte. De multe ori ajungea să conteze fiecare minut, nu aveam timp să stau nici un pic şi multe din lucruri le făceam din inerţie.

Mi s-a întâmplat chiar să nu-mi dau seama când am străbătut o bună parte din traseu, la volan fiind, pentru că în tot acel timp eu mai rezolvasem o serie de probleme prin telefon. Şi, trecând astfel zilele mi-am dat seama la un moment dat că aproape pierdusem legătura cu mine, pentru că nu aveam timp să stau pur şi simplu să mă gândesc în linişte la mine şi la cei dragi mie, la viaţa noastră împreună. Din păcate, cred că li se întâmplă multor oameni acest lucru, acum, „în secolul vitezei” în care trăim. Astfel, am început să mă întreb „Ce am făcut azi? Cum a influenţat ce am făcut eu azi pe cei dragi mie?” şi am luat pe rând şi mi-am analizat acţiunile. Mi-am dat seama de două lucruri foarte importante: în primul rând, în graba aceea continuă, comunicarea dintre mine şi cei dragi sufletului meu nu mai era una profundă, ci de suprafaţă, din care lipsea atenţia la nevoile şi dorinţele celorlalţi; şi în al doilea rând, mi-am dat seama că majoritatea acţiunilor şi demersurilor pe care le făceam erau pentru viitor, multe din ele pentru atingerea scopurilor pe termen lung, nu pentru prezent. Însă exista riscul, continuând astfel, ca să ajung să ating acele obiective, dar să pierd esenţialul din viaţa mea. Analizând lucrurile în ansamblul lor, am reuşit să văd că eu trăiam mai mult în viitor decât în prezent. Acest lucru m-a ajutat să încep să gândesc şi pentru prezent, să fiu atentă şi să pun mai mult preţ pe tot ce am azi, pe ceea ce pot face pentru noi ca să ne ajute şi să ne facă viaţa mai frumoasă acum, în prezent. Vă mărturisesc că cei apropiaţi mie au simţit din plin schimbarea şi s-au bucurat de ea.

Am început să ne facem mai mult timp pentru a petrece împreună, să fim mai atenţi unii cu alţii, mai afectuoşi, şi ne simţim bine făcând aceste lucruri în continuare, înclinându-ne mai mult către prezent, decât spre viitor.

Scriitorul Gabriel Garcia Marquez spunea: „Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare...”

Aşadar, de cele mai multe ori ne complicăm existenţa încercând să ne regăsim în trecut sau în viitor, dar foarte rar în prezent. Ne-am învăţat să ingnorăm prezentul, să nu trăim în el, ci să aşteptăm ceva mai bun de la viitor, sau să ne regretăm trecutul. Cât despre perioada în care trăim cu toţii, este „secolul vitezei” pentru că noi oamenii facem ca să fie aşa, valorile noastre astăzi sunt altele, uităm să ne îndreptăm atenţia către ceea ce contează cu adevărat pentru noi.

Autor:

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

CUVINTELE  DIN  DESENE

                Utilizarea desenului pentru a studia şi trata problemele emoţionale ale adultului şi copilului a fost introdusă de C.G. Jung, autorul a numeroase prezentări de cazuri şi a unui cadru interpretativ bine documentat empiric. De-a lungul vieţii şi a practicii sale terapeutice, Jung a continuat să deseneze şi să ceară clienţilor să deseneze, uneori pentru a-şi exprima visele, alteori pentru a exprima ceea ce era dificil de surprins prin descrierea în cuvinte, lumea interioară de imagini puternic încărcată afectiv. Astfel, Jung diagnostica, prin abordarea simbolică a desenului, spre ce conducea această viaţă interioară, conţinuturile ei, problematica specifică prezentului şi viitorului persoanei.

În urmă cu ceva timp, am realizat un studiu calitativ pe această temă. Am încercat să evaluez legătura dintre nivelul de dezvoltare al copilului, stabilit prin desen, şi disfuncţiile din familia sa. La studiu au participat şase copii în vârstă de 10 ani. Am aplicat Testul familiei (desenul familiei), care mi-a fost de mare ajutor în acest sens. Apoi a urmat un interviu semistructurat cu copilul, referitor la desenul realizat şi un interviu semistructurat cu unul din părinţi (pentru că ambii părinţi nu au putut veni, în nici unul din cele şase cazuri studiate), în care am încercat să descopăr structura familiei respective.

            După realizarea acestei cercetări, una din concluzii a fost că relaţia dintre dezvoltarea copilului, desprinsă din desen, şi disfuncţiile familiale de acasa, este una foarte puternică şi că dezvoltarea problematică a copilului este direct proporţională cu dezvoltarea problematică a familie, cu difuncţiile din familia sa. Pentru a exemplifica, am să dezvolt în cele ce urmează unul din cele şase cazuri studiate.

            Anda (am folosit acest nume pentru a-i proteja identitatea) este o fată în vârstă de 10 ani (clasa a IV-a), născută în Iaşi, cu o familie formată din mama (33 ani), tatăl (35 ani) şi ea. Învăţătoarea Andei o descrie pe mama fetei ca fiind cârcotaşă, tot timpul are ceva de comentat la şedinţă, contra celorlalţi părinţi. Pe tatăl fetei, învăţătoarea spune că la cunoscut la serbările de la şcoală şi îl descrie ca fiind „miştocar, care face glume deplasate, de prost gust”. Anda adresează vorbe urâte colegilor, e bătăuşă şi impertinentă la orele de engleză şi religie. Simte mereu nevoia de atenţie din partea celorlalţi. Nu este deloc feminină, e foarte băieţoasă. Cu toate acestea, învăţătoarea sa mi-a explicat că Anda este un copil cu potenţial, a avut rezultate foarte bune la învăţătură, dar în ultimul timp a scăzut: „mama spune că, din cauza tatălui care bea, fata nu se poate concentra să-şi facă temele şi vine cu lecţiile neînvăţate”. Mediul familial al Andei e conflictual şi tensionat, cu certuri frecvente între soţi (soţia încearcă să-şi detrmine soţul să nu mai bea, moment în care acesta o ia la bătaie). Tatăl are un stil parental neglijent, nu se ocupă de educaţia copilului deloc, nu îi oferă atenţie, afecţiune şi suport, creând astfel condiţiile unui tip de ataşament dezorganizat pentru copilul său. Mama are un stil parental autorizat, îşi exprimă afecţiunea în relaţia cu fiica sa, dar nu-i permite să încalce măsura. Se înţeleg bine, stau de vorbă una cu alta, au o relaţie apropiată. Fiica ştie că mama o iubeşte şi are încredere că îi este alături atunci când are nevoie, având un ataşament sigur în ceea ce priveşte legătura cu mama sa. În tatăl său nu are încredere.

          Mediul disfuncţional din familia sa i-a afectat dezvoltarea Andei, după cum se poate desprinde din analiza desenului. În acest sens, am putut observa că Anda a început să deseneze din partea dreaptă, ceea ce indică o regresie în trecut, nevoia copilului de a rămâne ancorat în starea fericită din trecut, când era în pântecul mamei. Presiunea exercitată pe foaie arată o puternică energie psiho-fizică a copilului, ceea ce explică momentele de agresivitate şi furie pe care şi le descarcă asupra obiectelor sau asupra colegilor. Desenarea ei însăşi ca prim personaj este semn de narcisism, egocentrism, nevoia de iubire şi atenţie nesatisfăcută. Din acest motiv, adesea, Anda nu evită să se pună în valoare prin abordări uşor exhibiţioniste - e mai „băieţoaică”, chiar se bate cu băieţii. Însă, la baza acestui comportament poate sta şi dorinţa fetei de a fi mai puternică, de a fi chiar băiat (în desen se identifică cu copilul, care este băiat), căci lecţia pe care a învăţat-o de la părinţi a fost că cel mai puternic, tata, e mai „fericit”, are mai multă putere  (în interviu, Anda spune că tata e fericit pentru că râde mereu), pe când mama şi băiatul sunt mai slabi, chiar neputincioşi şi plâng. Plasarea sa într-o parte, mai izolată, pune în lumină lipsa integrării sale în familie şi dorinţa de a stabili cu aceasta o legătură mai strânsă. În acest sens, stă mărturie şi casa, desenată în depărtare, mică, amplasată în peisajul mai amplu al Andei, ce exprimă sentimentele de tristeţe, de îndepărtare emoţională de familie. Capul mare indică o profundă nevoie de comunicare, este ca un strigăt disperat al fetei, o nevoie acerbă de a fi observată, de a atrage atenţia părinţilor săi şi asupra ei, ca aceştia să îi poată vedea durerea, exprimată în desen prin lacrimile sale. De asemenea, tristeţea interioară a Andei este exprimată şi prin lacrimile soarelui şi ale florii, cât şi de figurile triste ale tuturor personajelor din desen. Absenţa gâtului indică instabilitate afectivă. Fata nu şi-a desenat picioarele ceea ce denotă teamă şi nevoia de apărare în faţa mediului. Absenţa mâinilor reprezintă mascarea de către Anda a unei ostilităţi reprimate faţă de un membru al familiei (din informaţiile obţinute în urma interviului, este vorba de ostilitate faţă de tatăl său). De asemenea, trunchiul gigantic – arată un eu puternic, iar gura roşie comunică agresivitate.

            În desenul Andei apare soarele, care reprezintă figura masculină, asupra căruia copilul proiectează forţa şi puterea tatălui ideal. Fata a umanizat soarele şi l-a desenat mai jos decât ar fi normal, acesta se uită la părinţii săi care se ceartă. Astfel, Anda îşi doreşte să-l aducă pe tata mai aproape de ce se întâmplă şi să-l facă să vadă.

            Astfel, dezvoltarea interacţiunilor sociale ale copilului, nu pot fi înţelese decât în contextul întregului sistem familial din care face parte, factorii contextuali din familie  determinându-l pe acesta să adopte tipare de interacţiuni problematice cu cei din jurul său.

            Aşadar, prin intermediul desenului, copilul dezvăluie inevitabil aspecte din lumea sa interioară, din durerile şi suferinţele sale, din bucuriile şi fantasmele sale, din lumea proprie a dorinţelor şi a dezamăgirilor, cât şi despre  relaţiile pe care le are cu membrii familiei. Însă, un aspect care a reieşit foarte clar din studiul pe care l-am realizat, ca un numitor comun pentru toţi cei şase copii, a fost că principala suferinţă a lor venea din lipsa de atenţie şi dragoste din partea părinţilor, a persoanelor semnificative din viaţa lor. Acest lucru mi-a dat şi mie odată în plus ocazia să analizez relaţia pe care o am cu fiica mea, să mă opresc un pic şi să mă gândesc: „Oare copilul meu se simte iubit, îngrijit, valorizat, securizat? Oare ştiu să îi arăt dragostea ce i-o port aşa cum are el nevoie?”. Dacă am reuşit, dragi cititori care sunteţi părinţi, să vă ajut să vă puneţi şi voi acum această întrebare, eu mă declar mulţumită.

Bibliografie recomandată:

·         Crotti, E.(2010), „Desenele copilului tău. Interpretări psihologice”, Bucureşti, Editura Litera

·         Wallon, P., Cambier, A., Engelhart, D. (2008), „Psihologia desenului la copil”, Bucureşti, Editura Trei

• Revista Română de Psihiatrie (http://www.romjpsychiat.ro/)

                                                                                               

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

DIALOGUL CA REMEDIU TERAPEUTIC

Ce poate părea mai firesc decât faptul că noi oamenii, avem nevoie să comunicăm, să relaționăm, să conversăm unii cu alții? Cum altfel am putea face acest lucru mai simplu dacă nu purtând dialoguri? Și totuși, iată că de multe ori, pentru a transmite mesajele în mod corect, pentru ca participanții la dialog să simtă că au avut un beneficiu în urma acelei conversații, uneori este necesar să acordăm mai multă atenție modului în care o facem.

Abordarea dialogică în psihoterapie

Abordarea psihoterapeutică dialogică (după cum ne sugerează și numele) pune cel mai mare accent pe dialog și pe efectul vindecător al acestuia. Pentru terapeuții acestei orientări dialogul nu este despre client, ci e un mod de a fi și a conversa cu clientul, de a fi împreună cu el. Comunicarea dialogică înseamnă mai mult decât conversație căci participanții la dialog dezvoltă o relație ce presupune includerea fiecăruia în dialog, ei participând activ, fiind angajați și implicați în discuție.

Această abordare este una din cele mai ”tinere” orientări în psihoterapie în viziunea căreia relațiile umane nu au loc doar la nivel interpersonal, nu sunt situate doar în afara persoanei, ci sunt încorporate și în structura individului.

Polifonia vocilor

Specificul abordării dialogice constă în faptul că pune accentul pe polifonia vocilor, pe ideea că mintea fiecăruia dintre noi este populată de voci multiple, de reprezentări interioare diferite ale propriei persoane în relație cu ceilalți, dar și ale persoanelor cu care relaționăm. Între toate aceste voci au loc numeroase relații dialogice care ne ajută să ne utilizăm propriile resurse, luând naștere în felul acesta sinele dialogic.

 Punctul de plecare al cercetărilor în domeniul psihologiei și al psihoterapiei având ca obiect dialogismul au fost scrierile filosofului și criticului literar rus Mihail Bahtin (1895-1975). Acesta, în special în analizele sale asupra romanelor lui Dostoievsky, a pus în evidență modul în care diferite limbaje și voci ale personajelor interacționează și își răspund reciproc (o adevărată reprezentare a ”polifoniei” vocilor), precum și modul în care comunicarea este un proces dinamic de redescriere a lumii.

Dialogul ”sănătos”

Potrivit perspectivei dialogice, membrii unei familii funcționale comunică, interacționează și participă la dialoguri iar la toate mesajele pe care ei și le transmit reciproc (verbal sau non-verbal), ceilalți membri ai familiei oferă răspunsuri. În acest fel, comunicarea  se îmbogățește cu sensuri diferite în funcție de context, de autorul mesajului dar și de receptorul acestuia. În acest context, Seikkula vorbește despre voci, destinatari (ai mesajului) și de poziționare, având în vedere că ”interlocutorii sunt co-autori activi ai exprimării unui individ” (Bahtin, 1984, cit. în Seikkula, 2011).

Dialog vs. monolog

Problemele apar atunci când în urma transmiterii mesajelor, a verbalizării acestora de către unul sau mai mulți membri ai familiei, ei nu primesc răspunsuri și astfel, cuvintele lor nu mai capătă sens, iar ei se simt neînțeleși, blocați în propriile semnificații. Această înțelegere reprezintă, potrivit lui Bahtin, un proces creativ, fecund, în lipsa căruia membrii familiei nu mai pot evolua, nu se pot dezvolta, nu-și pot atinge potențialul individual.

Oamenii între care relațiile sunt de slabă calitate sunt blocați în moduri rigide, constrângătoare, de a comunica despre problemele pe care le au, care îi acaparează în întregime. Sau, și mai rău, ei devin incapabili să comunice, dialogurile transformându-se în monologuri. La nivel extern, interpersonal, monologul presupune reducerea celorlați la tăcere prin dominarea sau controlul semnificațiilor mesajelor transmise, în timp ce la nivel intrapsihic, monologul este rezultatul discursului unei singure voci interioare, dominante, sinele dialogic transformându-se astfel într-un ”sine monologic”. În acest fel, supapele prin care simptomele ar trebui să se ”vaporizeze” în cuvinte (Seikkula, Trimble, 2005) pentru a fi eliberate, se blochează, acumulându-se în interiorul indivizilor. Ei au dificultăți în a-și exprima emoțiile (în special cele negative), în a vorbi despre problemele lor, ajungând să se înstrăineze unii de alții tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de susținere reciprocă.

”A trăi înseamnă a participa la dialog: a pune întrebări, a observa, a răspunde, a fi de acord și așa mai departe. În acest dialog o persoană participă în întregime și de-a lungul întregii sale vieți: cu ochii, buzele, mâinile, sufletul, spiritul său, cu întreaga sa ființă și cu faptele sale. Ea își investește întreaga viață în discurs, iar discursul său intră în fabrica dialogică a vieții omenești, în simpozionul lumii” (Mihail Bahtin)

Seikkula, J. (2011), Becoming Dialogical: Psychotherapy or a Way of Life?,  The Australian and New Zealand Journal of Family Therapy, Volume 32 Number 3 2011 pp. 179–193

Seikkula, J., Trimble, D.(2005), Healing Elements of Therapeutic Conversation:Dialogue as an Embodiment of Love,  Family Process, Vol. 44, No. 4, pp.461–475, 2005

psiholog Magda Smolinschi

CUM STII CA ESTI UN BUN PARINTE

Există în rândul mămicilor și al tăticilor o preocupare foarte intensă în legătură cu ce înseamnă să fii un bun părinte și o dorință de a-și pregăti cât mai bine copiii pentru viitor, ceea ce mi se pare extraordinar. Eu cred că există doar părinți buni care fac tot ce pot și cum pot mai bine în contextul în care se află. Cu siguranță însă nu e ușor, mai ales că experiența în a fi părinte se acumulează pe parcurs, că nu există reguli clare care să funcționeze pentru toți copiii în același mod și în aceeași măsură. Ca lucrurile să fie și mai provocatoare, aceste reguli sunt în permanentă schimbare, în ritm destul de alert.

Cu siguranță îți dorești din tot sufletul să fii un bun părinte și pentru aceasta îi oferi copilului tău tot ce poți și consideri că este mai bun. Poate că l-ai înscris la o grădiniță sau o școală competitivă, pentru că astfel pui bazele unui viitor de succes.  Probabil te informezi și inveți mereu cum să te comporți, cum să interactionezi cu fiul sau fiica ta, astfel încât să-l educi cât mai bine. De asemenea ești preocupat de nevoile lui sau de felul în care poți să-l disciplinezi atunci când este cazul. Toate acestea sunt foarte importante. 

Și totuși ar mai fi ceva…

Te invit să reflectezi câteva clipe la relația ta cu tine însuți.  În ce măsură te simți împlinit ca persoană? Cât de multă încredere ai in tine și cât de mulțumit ești de viața ta? Cat timp îți rezervi pentru activitățile care îți fac reală plăcere și cum îți folosești abilitățile și resursele personale pentru a face ceea ce îți dorești cu adevărat? În ce măsură ți se întâmplă să te supraîncarci cu sarcini cărora nu reușești să le faci față?

Dacă tu te simți bine și copilul tău va fi bine și asta reiese din felul în care decurge relația voastră. Ceea ce vede el la tine este ceea ce va învăța să facă, iar mesajele pe care i le transmiți în mod conștient sau inconștient contribuie la formarea lui ca viitor adult. El va prelua de la tine credințe și valori care îi vor ghida viața. Va învăța cum să comunice, cum să-și susțină părerile, cum să se vadă pe sine ca persoană în raport cu ceilalți sau cum să-și urmeze visele. Astfel că, dacă tu ești în bun contact cu tine însuți, îți cunoști nevoile și ți le urmezi, ești conștient de abilitățile și resursele de care dispui și ți le pui în valoare în mod constructiv, copilul tău va avea șansa să facă la fel, să se simtă validat, valorizat și să aibă o stimă de sine ridicată.

Astăzi am spus câte ceva doar despre influența ta ca părinte și a relației tale cu copilul asupra lui. Există și alte aspecte care contribuie la formarea copilului cum ar fi relația cu partenerul tău – ca părinți ai lui sau relația fiecăruia dintre voi cu familiile voastre de origine. Sunt cel puțin la fel de importante ca cele despre care am vorbit astăzi și le voi avea în vedere în postările viitoare .

Cu drag,
psiholog Magda Smolinschi