Jurnal de călătorie
Trenul a plecat.
Cerul cenușiu de sfârșit de noiembrie lasă să cadă câțiva fulgi timizi.
Călătoria va dura șapte ore, iar eu am uitat să pun în geantă cartea din care
îmi propusesem să citesc.
Dacă privesc la
starea mea interioară, mă încearcă un sentiment de liniște, de calm, de
“așezat” ….. Mă gândesc la ce anume îmi dă această stare și răspunsul din
interiorul meu nu întarzie să apară: sărutul cald al soțului meu la urcarea în
tren, liniștea și siguranța pe care mi-o dă viața alături de el și ideea de
….“acasă”.
Mi-e somn si
totuși nu pot să adorm. Privesc pe geam și savurez culorile pe care ți le oferă
peisajul de sfârșit de toamnă. După un timp, trenul se oprește pentru câteva
minute. Din cer cad steluțe mici de zăpadă. V-ați uitat vreodată la un fulg de
nea de aproape, înainte să se topească? Eu am fost uimită când am privit unul,
în acest fel. Era perfect …. nu-mi
venea să cred! M-am gândit atunci că numai Dumnezeu poate crea ceva atât de
frumos și perfect .... Acum însă, de la fulgii de afară, căldura din obraji mă
aduce în compartiment. De data aceasta călătoresc lângă două doamne care
vorbesc despre copii, relații, diete și reduceri, iar în fața mea este o altă
doamnă care cred că și-ar dori un partener de discuție (tot încearcă să intre
în vorbă cu unul, cu altul) și care mănâncă cât de încet poate niște chipsuri.
Se pare că totuși nu vrea să deranjeze pe nimeni. Chipsurile acestea, mai mult
topite decât mestecate, ca să nu facă zgomot, mă duc cu gândul la „libertate”. Oare ce ar trebui să se
întâmple ca să se simtă liberă să mănânce așa cum îi place? Să fie singură în
compartiment? Oare ce crede că ar spune ceilalți despre ea dacă ar ronțăi
chipsurile și nu s-ar mai strădui atât să nu facă zgomot?
Rămân cu gândurile mele și încep să privesc din nou pe geam .... Pentru
mine ce înseamnă „libertate”? Eu de ce am nevoie ca să mă simt liberă? După un
timp începe să mi se pară tot mai clar .... eu am nevoie să-mi creez spațiul și
cadrul în care să-mi pot pune în practică, să dau curs ideilor mele. Acesta
cred că a fost un aspect important și în căsnicia mea; faptul că soțul mi-a
oferit mereu libertatea de a-mi urma propriile vise; acest lucru ne-a unit și
mai mult. Fiecare dintre noi are nevoie să fie împreună cu ceilalți, dar totodată
să aibă un timp și un spațiu doar al lui, în care să fie cu sine însăși. Dacă
dăm curs pasiunilor noastre, dacă ne urmăm inima și ne dezvoltăm în direcția a
ceea ce ne place cu adevărat putem să ne atingem adevăratul nostru potențial.
Devenim astfel tot mai buni, iar a face lucrurile din pasiune nu mai reprezintă
pentru noi muncă, ci bucurie și împlinire.
Dintr-o dată îmi rup șirul gândurilor niște iepuri de câmp, ce aleargă
liberi pe zăpada proaspăt așezată. Au trecut .... ce mi-a atras atenția la ei
era că schimbau direcția de deplasare la o oarecare perioadă de timp. Ce aș
putea să învăț eu de la acești iepuri, m-am întrebat? Într-adevar, m-au
inspirat .... mi-au predat o lecție importantă: că în drumul nostru, putem oricând
căpăta o nouă perspectivă, dacă privim către același lucru din unghiuri
diferite, că putem fi mai flexibili.
Asta mi-a adus zâmbetul pe buze și mi-a confirmat o dată în plus cât de
mult putem învăța de la animale și de la celelalte ființe din jurul nostru. Îmi
amintesc cu deosebită plăcere ce a spus unul din profesorii și mentorii mei:
dacă vrem să vedem cum ar trebui să arate un comportament sănătos al unui
bărbat ce vrea să cucerească o femeie, să ne uităm la cocoș, la tot ritualul
prin care îi face curte găinii pe care o place. La momentul acela comparația a
fost revelatoare pentru mine, mi-a adus o claritate și o înțelegere deosebită
asupra vieții și a lucrurilor din care e alcătuită. De atunci am început să
privesc către animale, și la cum își apără și își îngrijesc puii, la felul în
care îi învață și apoi îi lasă să se descurce singuri. E uimitor cât de mult
putem învăța de la tot ce ne oferă natura ....
Și uite-așa am ajuns într-o altă gară. Aici încep să mi se desfășoare în
față alte și alte lucruri. Am noi confirmări despre cât de importante și
intense sunt relațiile dintre oameni. Văd doi tineri care se îmbrățișează și
își iau rămas bun, un tată care își ajută fiica să se instaleze în compartiment
și o mamă care o caută cu privirea pe la toate geamurile, văd bucurie și
tristețe, regăsiri și despărțiri. Văd priviri atât de conectate care spun că
legătura dintre oameni poate fi atât de puternică, încât distanța este doar un
mic detaliu .... care însă doare. Credeți că în acest tablou își mai au rost cuvintele?
Nu, cu siguranță. Ei doar se privesc și se simt, chiar și de la distanță. Și
așa apare o lacrimă în colțul ochilor mei. Unde credeți că m-a dus ea? Tocmai
la sora mea, care e pe alte meleaguri, și la relația dintre noi. Mi-e dor de ea
.... și nu cred că ne vom putea privi în ochi prea curând. Însă legatura dintre
noi va dăinui mereu, indiferent de distanța care ne desparte.
Au trecut deja patru ore și am parcurs mai bine de jumătate din drum.
Lumina galbenă și slabă a unui lampadar dintr-o altă gară mică în care trenul
nu oprește de obicei, bate cu blândețe în zăpada din jurul său. Îmi aduce
aminte de vacanțele de iarnă din copilărie, când mergeam la țară. Când ne băgam
seara în pat și stingeam becul în cameră, se vedea pe tavan în mod “miraculos” reflecția
focului din sobă – parcă aceeași lumină blândă, galbenă – roșiatică, care atunci
ni se părea atât de jucăușă pe tavan.
Vacanțele la
țară nu le voi uita niciodată. Parcă luam vacanță de la propria viață …. timpul
se oprea în loc și intram pe un tărâm de poveste, în care personajele
principale eram noi copiii, oile cu mieii lor, vaca, calul, păsările, cățeii și
pisicile. Singura mea grijă acolo era să nu mă prindă gânsacul, pe care îl
ocoleam de fiecare dată și pe care îl ocolesc și acum. Îmi amintesc cu drag de
sărbătorile de iarnă, cum mergeam cu uratul și adunam o traistă plină cu mere,
colăcei și nuci. Sunt adânc însemnate aceste amintiri în interiorul meu, de aceea
cred că sunt atât de importante pentru mine datinile și tradițiile românești. Și
acea înțelepciune și credință a omului simplu de la țară, care mă fac mereu să
mă înclin și să revin la "calea cea dreaptă" atunci când se întâmplă
să mai calc pe alături.
Amintirile din
copilărie m-au făcut să uit de trecerea timpului și deja mă apropii de destinație. Aud fluierul
locomotivei, semn că e momentul să cobor. N-aș fi spus că au trecut șapte ore
.... ce e și timpul acesta! Mă încearcă emoțiile unor noi experiențe spre care
mă îndrept și sufletul îmi saltă de bucurie ....
Cu mult drag,
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis
