DUREREA MAMEI ȘI A TATĂLUI MEU

Ca și copii, unele persoane s-au putut bucura de relații calde și apropiate cu părinții, în care s-au simțit confortabil și în siguranță. Aceștia sunt cei mai "norocoși" dintre noi. Altora, părinții nu au reușit să le răspundă în copilărie nevoilor de iubire necondiționată și apropiere, de valorizare și apreciere, de protecție. Acești copii, deveniți adulți, pot simți de multe ori că nu sunt destul de buni, că nu au încredere în forţele proprii, că nu merită lucruri sau gesturi pentru ei, de aceea pot avea dificultăți în a primi ceva bun din partea celorlați. Ei pot simți multă nesiguranță, tristețe, frică, furie sau chiar ură în multe situații din viața lor și acum, sentimente de care pot fi conștienți sau nu, unele putând fi adânc îngropate în inconștientul lor. Oricum ar fi, aceste emoții conștiente sau reprimate, le influențează cu siguranță relațiile cu cei din jur într-un mod sau altul.

Parcă acești oameni tânjesc mereu după dragostea mamei sau a tatălui lor, cerând tot mai mult de la cei pe care îi au astăzi alături (poate partenerul de viață sau copiii) și simțind că niciodată nu le este de ajuns. Ei sunt într-o continuă căutare .....

Îmi amintesc că atunci când am pășit în domeniul psihologiei, cu ani în urmă, mi-am pus următoarea întrebare: Ce anume i-a determinat pe acești părinți să aibă astfel de relații cu copiii lor sau cu unii din aceștia? De fapt, îmi doream să aflu de ce mama mea s-a purtat așa cu mine. Am învățat mult despre cum funcționează psihicul ființei umane, am căutat, am cercetat cât mai multe lucrări și abordări psihoterapeutice până am ajuns să înțeleg mai bine sufletul omului și durerea mamei mele. Lucrând foarte mult cu mine însămi pe parcursul formării ca psihoterapeut, am aflat tot mai mult din motivele pe care le-ar putea avea un părinte, atunci când nu poate fi cu adevărat disponibil. Dacă copiii acestor părinți, adulți fiind acum, reușesc să se deschidă totuși, în ciuda furiei pe care încă o pot simți, dacă încep să cerceteze mai mult din istoria de viață a părinților, dacă privesc la ce experiențe au avut și ei la rândul lor, cu proprii lor părinți, sau în ce context  social s-au născut, pot începe să vadă zorii suferinței prin care au trecut cei care le-au dat viață. Căci astfel se transmite din generație în generație durerea interioară a membrilor unei familii.

De multe ori putem înțelege și mai bine aceste lucruri, dacă conectăm perioada copilăriei părinților cu istoria locurilor sau a țării în care s-au născut, din acea perioadă. Mulți dintre părinții noștri fie s-au născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial, fie după ce s-a încheiat. Dacă nu au prins chiar ei războiul, trăind cu teroarea și frica în sufletul lor, au fost născuți de oameni care aveau traume serioase în urma ororilor ce s-au întâmplat atunci (bunicii din zilele noastre).

În condițiile acestea, e mare lucru că unii au reușit și doar să supraviețuiască, să transmită viața mai departe până la noi cei de azi, fără a mai avea capacitatea de a oferi copiilor și suportul emoțional de care aceștia ar fi avut nevoie. Ei pot fi inaccesibili în continuare, căci în sufletele lor se pot da lupte grele și acum. Mai mult, în trecut nu aveau nici posibilitățile care există astăzi, de a apela la ajutor specializat,  de a intra într-un proces de psihoterapie care să-i ajute să meargă într-un mod mai optim mai departe și să se bucure din nou de viață.

Aceasta nu înseamnă că părinții nu sunt sau nu au fost vinovați pentru ceea ce au făcut sau pentru ce nu au făcut, însă dacă reușim să înțelegem mai bine DE CE au procedat așa, ni se deschid noi posibilități de a accepta ceea ce a fost, de a-i lua în inima noastră așa cum au putut ei să fie, de a ne apropia mai mult de ei și poate a ne domoli dorul și nevoia de iubire. Astfel, putem să ne simțim bine, să ne găsim în sfârșit liniștea și pacea interioară, pentru noi și pentru copiii noștri, pentru a nu transmite și noi la rândul nostru durerea mai departe.

Cu recunoștință profundă pentru puterea cu care au trecut și cei din familia mea prin viață,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

ACTOR SAU SPECTATOR IN PROPRIA VIATA?

Ai simtit vreodata ca treci prin viata ca si cum altcineva ar trai in locul tau? Ca mergi zilnic la serviciu sau la scoala, petreci timp cu familia, participi la tot felul de evenimente si totusi ramai doar cu o amintire vaga despre ele sau chiar le uiti pe toate cu desavarsire chiar daca s-au intamplat saptamana trecuta sau chiar ieri? E ca si cum spectacolul vietii tale e in plina desfasurare iar tu nu simti ca esti pe scena, ca faci parte din el, nu il poti trai si simti ci poti doar sa il privesti din sala sau din culise, asa cum fac si ceilalti. Doar ca pentru ei este firesc sa fie spectatori ai vietii tale si actori in propriile vieti.

Asta se intampla atunci cand partea emotionala  din fiinta completa care esti  a amortit, a invatat sa fie bine controlata  si nu se mai poate conecta la experientele vietii, la oamenii din jur, la intregul care inseamna lumea in care traiești.

Te-ai obisnuit sa gandesti mult, sa analizezi, sa rezolvi probleme, sa cauti solutii si sa iei decizii. Toate astea le faci cu mintea, cu partea ta cognitiva, rationala. Dar cu emotiile tale cum ramane? Adesea, cand partea afectiva este amortita cauti mereu raspunsurile in exterior, te raportezi la cei din jur ca sa afli daca e bine sau nu ceea ce faci, cauti repere in carti, in ceea ce fac sau spun altii.

Experientele tale din trecut, inca de cand erai mic copil, te-au invatat ca a simti poate fi prea dureros si ca in felul acesta ai putea pierde controlul asupra propriei vieti. Asa ca ai invatat usor, usor, sa te detasezi de emotiile si sentimentele tale, sa le negi sau sa le treci prin filtrul gandirii. Cu timpul ai devenit expert in a te apara de ele, a le tine la distanta, a nu le mai trai si te-ai convins de multe ori ca asa este corect.

Poate chiar ai inceput sa eviti din ce in ce mai mult contactele cu ceilalti de teama de a nu fi ranit sau ai invatat sa porti masti pentru ca nu ai stiut cum altfel sa reactionezi in anumite situatii. Uneori poate consideri ca toti cei din jur au ceva cu tine, ca sunt rau intentionati si ai inceput sa proiectezi furia pe care niciodata nu ti-ai dat voie sa o accepti si sa o exprimi.

Cu siguranta pana acum este cel mai bun lucru pe care l-ai fi putut face, a fost calea prin care ai putut supravietui in momentele in care resursele tale interioare nu erau suficient de puternice ca sa te apere de ranile care ti-au fost provocate cu sau fara intentie.

Totusi, de la un timp ai inceput sa te intrebi: de ce nu pot simti bucurie atunci cand reusesc sa ating un obiectiv pe care mi l-am dorit foarte mult? De ce nu simt satisfactia lucrului bine facut? Cum se face ca imi amintesc prea putine intamplari din copilaria mea? De ce nu ma pot conecta cu ceilalti la un nivel mai profund? Dar oare eu pot sa iubesc? Cum se simte atunci cand iubesti? Cum stiu ca iubesc si sunt iubit?

Fiinta noastra este un intreg format din interdependenta corp-suflet-minte. Disocierea, separarea si indepartarea partii emotionale din noi apare ca urmare a traumelor (ranirilor) traite in trecut sau preluate de la inaintasii nostri si este intretinuta si de societatea in care traim. Ea incurajeaza si valorizeaza gandirea in detrimentul simtirii pe care o considera inferioara. Mai mult, noi am invatat inca de mici ca a-ti manifesta emotiile nu se cuvine (vezi educatia data baietilor – „E rusine sa plangi!”) sau ca a simti orice fel de emotie nu e important – „Lasa c-o sa-ti treaca!”.

Detasarea de emotiile neplacute, mai ales daca procesul incepe in primii ani de viata, ne fereste de o parte din suferinta, dar pretul este unul foarte mare: ne priveaza si de emotiile bune care dau sens si savoare vietii si ofera semnificatie si rezonanta afectiva fiecarei clipe traite. Toate emotiile, fie ele placute sau neplacute ne permit sa ne simtim conectati cu fiintele din jurul nostru si cu Intregul mai mare din care facem parte. Daca avem capacitatea de a le identifica, a le gestiona si a le accepta ca fiind parte din noi, ele ne ajuta sa simtim cu sufletul si corpul, nu doar sa intelegem cu mintea, ca Raiul ESTE pe pamant si ca sensul profund al vietii noastre este de a fi fericiti.

Tu ce alegi sa fii - actor sau spectator in propria viata?

Cu mult drag,

Magdalena Smolinschi

Psihoterapeut Centrul Dianthis

COPACUL BUN

Fiecare dintre noi este asemeni unui copac - se naște dintr-o sămânță, devine apoi un tânăr vlăstar, în timp își formează rădăcini adânci în sânul familiei de origine, în relațiile sale cu părinții, bunicii sau chiar străbunicii.

Trunchiul crește treptat tot mai mult și, în funcție de experiențele trăite, pot apărea scorburi sau goluri în interiorul său. Chiar și așa, el poate continua să crească, își va întinde ramurile sale în viață în funcție de cât curaj și echilibru a dobândit pe parcurs.

Roadele sale din care se vor hrăni alții vor fi asemănătoare și în strânsă legătură cu hrana pe care a primit-o el la rândul lui când a crescut, iar puieții săi vor fi asemenea lui dacă nu se face vreo altoire pe parcurs ....

Cât de sus aspiră? Ce visuri are sau dacă îndrăznește măcar să spere că ar putea crește mai mult, depinde în mare măsură de puterea și încrederea interioară pe care le-a acumulat în timp, ajutat fiind de îngrijitorii săi. Dacă soarele i-a spus cu sinceritate până atunci cât de frumos luminează și el, copacul care este, dacă ploaia i-a întărit credința că prin el curge o sevă bună, dacă luna i-a fost alături ori de câte ori i-a fost frică în toiul nopții, el va fi astăzi un copac puternic și curajos.

Însă dacă dragii săi îngrijitori au fost absorbiți de propriile lor nevoi și nu au putut veghea asupra sa cum i-ar fi fost lui mai bine, chiar și atunci tot poate să-și găsească esența lui bună în adâncurile sale ..... căci ea mereu a fost acolo, încă de la început. Este darul bun cu care intrăm fiecare în această viață ....

Nu uita niciodată că ești un copac bun!

Cu mult drag,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis