DIALOGUL CA REMEDIU TERAPEUTIC

Ce poate părea mai firesc decât faptul că noi oamenii, avem nevoie să comunicăm, să relaționăm, să conversăm unii cu alții? Cum altfel am putea face acest lucru mai simplu dacă nu purtând dialoguri? Și totuși, iată că de multe ori, pentru a transmite mesajele în mod corect, pentru ca participanții la dialog să simtă că au avut un beneficiu în urma acelei conversații, uneori este necesar să acordăm mai multă atenție modului în care o facem.

Abordarea dialogică în psihoterapie

Abordarea psihoterapeutică dialogică (după cum ne sugerează și numele) pune cel mai mare accent pe dialog și pe efectul vindecător al acestuia. Pentru terapeuții acestei orientări dialogul nu este despre client, ci e un mod de a fi și a conversa cu clientul, de a fi împreună cu el. Comunicarea dialogică înseamnă mai mult decât conversație căci participanții la dialog dezvoltă o relație ce presupune includerea fiecăruia în dialog, ei participând activ, fiind angajați și implicați în discuție.

Această abordare este una din cele mai ”tinere” orientări în psihoterapie în viziunea căreia relațiile umane nu au loc doar la nivel interpersonal, nu sunt situate doar în afara persoanei, ci sunt încorporate și în structura individului.

Polifonia vocilor

Specificul abordării dialogice constă în faptul că pune accentul pe polifonia vocilor, pe ideea că mintea fiecăruia dintre noi este populată de voci multiple, de reprezentări interioare diferite ale propriei persoane în relație cu ceilalți, dar și ale persoanelor cu care relaționăm. Între toate aceste voci au loc numeroase relații dialogice care ne ajută să ne utilizăm propriile resurse, luând naștere în felul acesta sinele dialogic.

 Punctul de plecare al cercetărilor în domeniul psihologiei și al psihoterapiei având ca obiect dialogismul au fost scrierile filosofului și criticului literar rus Mihail Bahtin (1895-1975). Acesta, în special în analizele sale asupra romanelor lui Dostoievsky, a pus în evidență modul în care diferite limbaje și voci ale personajelor interacționează și își răspund reciproc (o adevărată reprezentare a ”polifoniei” vocilor), precum și modul în care comunicarea este un proces dinamic de redescriere a lumii.

Dialogul ”sănătos”

Potrivit perspectivei dialogice, membrii unei familii funcționale comunică, interacționează și participă la dialoguri iar la toate mesajele pe care ei și le transmit reciproc (verbal sau non-verbal), ceilalți membri ai familiei oferă răspunsuri. În acest fel, comunicarea  se îmbogățește cu sensuri diferite în funcție de context, de autorul mesajului dar și de receptorul acestuia. În acest context, Seikkula vorbește despre voci, destinatari (ai mesajului) și de poziționare, având în vedere că ”interlocutorii sunt co-autori activi ai exprimării unui individ” (Bahtin, 1984, cit. în Seikkula, 2011).

Dialog vs. monolog

Problemele apar atunci când în urma transmiterii mesajelor, a verbalizării acestora de către unul sau mai mulți membri ai familiei, ei nu primesc răspunsuri și astfel, cuvintele lor nu mai capătă sens, iar ei se simt neînțeleși, blocați în propriile semnificații. Această înțelegere reprezintă, potrivit lui Bahtin, un proces creativ, fecund, în lipsa căruia membrii familiei nu mai pot evolua, nu se pot dezvolta, nu-și pot atinge potențialul individual.

Oamenii între care relațiile sunt de slabă calitate sunt blocați în moduri rigide, constrângătoare, de a comunica despre problemele pe care le au, care îi acaparează în întregime. Sau, și mai rău, ei devin incapabili să comunice, dialogurile transformându-se în monologuri. La nivel extern, interpersonal, monologul presupune reducerea celorlați la tăcere prin dominarea sau controlul semnificațiilor mesajelor transmise, în timp ce la nivel intrapsihic, monologul este rezultatul discursului unei singure voci interioare, dominante, sinele dialogic transformându-se astfel într-un ”sine monologic”. În acest fel, supapele prin care simptomele ar trebui să se ”vaporizeze” în cuvinte (Seikkula, Trimble, 2005) pentru a fi eliberate, se blochează, acumulându-se în interiorul indivizilor. Ei au dificultăți în a-și exprima emoțiile (în special cele negative), în a vorbi despre problemele lor, ajungând să se înstrăineze unii de alții tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de susținere reciprocă.

”A trăi înseamnă a participa la dialog: a pune întrebări, a observa, a răspunde, a fi de acord și așa mai departe. În acest dialog o persoană participă în întregime și de-a lungul întregii sale vieți: cu ochii, buzele, mâinile, sufletul, spiritul său, cu întreaga sa ființă și cu faptele sale. Ea își investește întreaga viață în discurs, iar discursul său intră în fabrica dialogică a vieții omenești, în simpozionul lumii” (Mihail Bahtin)

Seikkula, J. (2011), Becoming Dialogical: Psychotherapy or a Way of Life?,  The Australian and New Zealand Journal of Family Therapy, Volume 32 Number 3 2011 pp. 179–193

Seikkula, J., Trimble, D.(2005), Healing Elements of Therapeutic Conversation:Dialogue as an Embodiment of Love,  Family Process, Vol. 44, No. 4, pp.461–475, 2005

psiholog Magda Smolinschi

CUM STII CA ESTI UN BUN PARINTE

Există în rândul mămicilor și al tăticilor o preocupare foarte intensă în legătură cu ce înseamnă să fii un bun părinte și o dorință de a-și pregăti cât mai bine copiii pentru viitor, ceea ce mi se pare extraordinar. Eu cred că există doar părinți buni care fac tot ce pot și cum pot mai bine în contextul în care se află. Cu siguranță însă nu e ușor, mai ales că experiența în a fi părinte se acumulează pe parcurs, că nu există reguli clare care să funcționeze pentru toți copiii în același mod și în aceeași măsură. Ca lucrurile să fie și mai provocatoare, aceste reguli sunt în permanentă schimbare, în ritm destul de alert.

Cu siguranță îți dorești din tot sufletul să fii un bun părinte și pentru aceasta îi oferi copilului tău tot ce poți și consideri că este mai bun. Poate că l-ai înscris la o grădiniță sau o școală competitivă, pentru că astfel pui bazele unui viitor de succes.  Probabil te informezi și inveți mereu cum să te comporți, cum să interactionezi cu fiul sau fiica ta, astfel încât să-l educi cât mai bine. De asemenea ești preocupat de nevoile lui sau de felul în care poți să-l disciplinezi atunci când este cazul. Toate acestea sunt foarte importante. 

Și totuși ar mai fi ceva…

Te invit să reflectezi câteva clipe la relația ta cu tine însuți.  În ce măsură te simți împlinit ca persoană? Cât de multă încredere ai in tine și cât de mulțumit ești de viața ta? Cat timp îți rezervi pentru activitățile care îți fac reală plăcere și cum îți folosești abilitățile și resursele personale pentru a face ceea ce îți dorești cu adevărat? În ce măsură ți se întâmplă să te supraîncarci cu sarcini cărora nu reușești să le faci față?

Dacă tu te simți bine și copilul tău va fi bine și asta reiese din felul în care decurge relația voastră. Ceea ce vede el la tine este ceea ce va învăța să facă, iar mesajele pe care i le transmiți în mod conștient sau inconștient contribuie la formarea lui ca viitor adult. El va prelua de la tine credințe și valori care îi vor ghida viața. Va învăța cum să comunice, cum să-și susțină părerile, cum să se vadă pe sine ca persoană în raport cu ceilalți sau cum să-și urmeze visele. Astfel că, dacă tu ești în bun contact cu tine însuți, îți cunoști nevoile și ți le urmezi, ești conștient de abilitățile și resursele de care dispui și ți le pui în valoare în mod constructiv, copilul tău va avea șansa să facă la fel, să se simtă validat, valorizat și să aibă o stimă de sine ridicată.

Astăzi am spus câte ceva doar despre influența ta ca părinte și a relației tale cu copilul asupra lui. Există și alte aspecte care contribuie la formarea copilului cum ar fi relația cu partenerul tău – ca părinți ai lui sau relația fiecăruia dintre voi cu familiile voastre de origine. Sunt cel puțin la fel de importante ca cele despre care am vorbit astăzi și le voi avea în vedere în postările viitoare .

Cu drag,
psiholog Magda Smolinschi