VULPEA ȘI RAȚA SĂLBATICĂ

-poveste pentru părinți și copii-

A fost odată ca niciodată o vulpe care, deși era foarte frumoasă, nu era perfectă. Singurul lucru care era perfect la ea era coada. Într-adevăr, avea o coadă perfectă. Ea și-ar fi dorit însă ca tot ce era legat de ea, dar și de cei din jurul său să fie perfect.

În casa vulpii celei frumoase locuia și o rață. Ea se considera a fi o rață sălbatică, tocmai ca urmare a faptului că vulpea îi pretindea mereu să fie perfectă. Rața sălbatică se simțea mereu furioasă și de cele mai multe ori nu avea încredere în ea însăși, în propriile puteri, abilități și resurse. Nu credea că poate face ceva bun pentru că tot ceea ce făcea trebuia să fie perfect. De aceea, avea nevoie de confirmări și o întreba mereu pe vulpea pe care o considera șireată, dacă ceea ce face ea este perfect. Dar de fiecare dată vulpea avea ceva de adăugat sau de corectat la ceea ce făcea rața sălbatică. Ba chiar uneori se amuza pe seama încercărilor disperate ale raței de a o mulțumi.

Cu siguranță, cuprinsă mereu de nevoia ei de a atinge perfecțiunea (oare de unde i-o fi venit o asemenea nevoie?), vulpea cea imperfectă și șireată nu își dădea seama ce influență are asupra raței. Nu putea vedea că rățușca, pentru a deveni ea însăși nu era necesar să fie perfectă. Avea nevoie de iubire necondiționată, de acceptare, înțelegere, sprijin și încurajări.  

Rața (care nu era deloc sălbatică), își dorea doar să fie ea însăși, să fie lăsată să crească, să fie iubită și să învețe să se iubească. Avea însă nevoie și de un exemplu. Cel mai ușor ar fi învățat toate acestea de la vulpe, dacă ea însăși ar fi putut să accepte faptul că este perfectă în imperfecțiunea ei, că se poate iubi așa cum este și că îi poate iubi și pe ceilalți așa cum sunt.

Cu iubire pentru copii și părinții lor,

psiholog Magdalena Smolinschi

INTOARCEREA  “ACASA”

Era o zi insorita de vara, iar eu calatoream cu trenul. Pentru prima data aveam sa traiesc o zi de 28 iunie din viata mea, in care nu ma grabesc …… In aceasta zi minunata in care eu serbez momentul cand draga mea mama mi-a dat nastere, de obicei ma bucuram ca a mai trecut un an din viata mea. Mereu am simtit ca vreau sa treaca mai repede anii, ca si cum as fi avut de ajuns undeva. Nu am stiut niciodata unde, insa eram sigura de un lucru: atunci cand voi ajunge, voi sti ca sunt in locul catre care m-am indreptat toata viata!

Anul acesta mi s-a intamplat un miracol: de ziua mea, pentru prima data, nu m-am mai bucurat ca a trecut un an din viata doar pentru a merge mai repede catre destinatie. Spre uimirea mea, eu ajunsesem deja …….“ACASA”. Va intrebati ce este acest loc? Pentru mine e locul in care m-am regasit cu adevarat pe mine insami, cea care am fost, sunt si pot sa fiu, e locul in care energia din interiorul meu vibreaza si face sa bata toba mea interioara intr-un fel in care mi-am dorit mereu sa o aud …… e ca si cum am reusit sa o acordez, sa ii gasesc ritmul potrivit. E locul in care atunci cand lucrurile sunt asezate in ordinea lor fireasca, naturala, incepe sa existe miscare, curgere, traire …..

Nici eu personal nu banuisem vreodata unde voi ajunge. M-am indreptat toata viata direct catre mine insami! Ce am invatat pe acest drum? Intuitiv, ne cautam pe noi insine, ne dorim inconstient sa ajungem la adevarata noastra esenta, chiar si toata viata daca e cazul. Problema este ca, in cautarile noastre inconstiente de obicei privim in afara, de multe ori la cei din jur, cand de fapt avem nevoie sa ne uitam in interior, caci doar acolo putem gasi tot ce avem mai bun, mai frumos si chiar mai sfant.

 Acum sunt in sfarsit “acasa” si parca simt ca incepe o noua etapa pentru mine, in care sunt de aceasta data prezenta, aici si acum, si imi contin propria viata. Si pentru ca in Univers e nevoie de o ordine a lucrurilor, ma las si eu cu toata fiinta, la randul meu, continuta constient de ceea ce este mai mare decat noi oamenii, care pentru mine inseamna Dumnezeu.

Cu bucurie,

Alina FLOREA

Psihoterapeut Centrul Dianthis

TERAPIA IN PASI DE DANS

      Ce este dansul terapeutic? O uniune de mai multe miscari ce vin natural una dupa alta daca ….. le lasi ….. De unde vin ele? Din adancul fiintei tale daca ….. iti permiti sa te deschizi ….. din toate emotiile si trairile tale interioare, de azi si de alta data …..

     Dansul este o suava intalnire dintre suflet, minte si corp ce iti poate deschide calea catre cel/cea care esti cu adevarat, in moduri pe care le cunosti deja sau in care nu ai crezut niciodata ca ai putea fi ….. Este o minunata poarta catre tine si potentialul tau interior daca ….. vrei sa o deschizi ….. Poate fi eliberator cand pui in el ceea ce nu poti pune in cuvinte ….. o descarcare emotionala pe care sa o duci pana acolo unde vrei tu, pana unde poti sau pana unde iti dai voie in acel moment.

       Dansul tau poate vorbi despre bucurie, placere, tristete, confuzie, vinovatie, frica, furie, curaj, putere ….. despre tot ce ai fost si ai simtit tu vreodata sau despre tot ce esti sau simti in acel moment. Este o punte care poate aduce trecutul in prezent si prin care poti explora noi posibilitati pentru viitor.

      In miscarile tale poti simti din nou ca traiesti, ca iubesti, ca suferi, ca iti amintesti de acea parte din tine pe care poate ai inchis-o inlauntrul tau de teama de ce vor spune ceilalti, de societate sau chiar de teama de tine insuti ….. Insa, o noua intalnire cu acea parte din tine este o noua sansa de a o explora, de a-i da noi sensuri si posibilitati …… de a o accepta. Prin dans poti ajunge sa reunesti toate partile sinelui tau, care poate la un moment dat in viata ta ai avut nevoie sa le fragmentezi pentru a putea continua …..

        Dansul terapeutic este ca o invitatie la o intalnire dintre tine insuti si posibilitatile tale nelimitate de a simti si a trai! 

Alina FLOREA

Psihoterapeut prin Miscare si Dans in formare continua
Psihoterapeut Sistemic de Cuplu si Familie

EU SUNT FEMEIE. TU EȘTI FEMEIE

Eu sunt femeie. Tu ești femeie. Și ești puternică pentru că ești plină de resurse și te accepți pe tine însăți așa cum ești. Ești bună și ai grijă de tine și știi că meriți asta din plin. Te privești în oglindă și îți vezi, simți și apreciezi frumusețea. Te iubești pe tine însăți pentru că știi cum se face și pentru că ai multă iubire de oferit, prin tine și celorlalți.

Eu sunt fiică. Tu ești fiică. Cum este să fii fiica mamei tale? Cum este să fii fiica tatălui tău? Oricum ar fi relația ta cu fiecare dintre ei, primești cu iubire tot ce ți-au oferit, fără grija că nu te vei putea revanșa față de ei. O poți face dând mai departe din ceea ce ai tu. Cel mai potrivit mod de a le mulțumi este să le fii recunoscătoare. În primul rând pentru că ți-au dat viață.

Eu sunt copil. Tu ești copil. Caută copilul din tine, descoperă-l și ascultă-l. Află ce nevoi are, ce își dorește și ce îi place. Oferă-i ce nu a primit până acum. Lasă-l să se joace. Dă-i voie să se bucure așa cum poate că nu a mai făcut-o de mult timp. Ține-l strâns la piept și spune-i că îl iubești. Necondiționat.

Eu sunt iubită. Tu ești iubită. Tu și partenerul tău priviți cu iubire unul către celălalt. Vă prețuiți, vă respectați  și sunteți mereu atenți ca dansul vostru împreună să curgă lin, în armonie și împlinire unul prin celălalt. 

Eu sunt mamă. Tu ești mamă. Privești în ochii copilului tău și te vezi pe tine. Vezi în el tot ce l-ai învățat prin fapta, cuvântul, gândul și emoțiile tale. Vezi acceptarea și înțelegerea, vezi îngăduința și călăuzirea, vezi răbdarea și iubirea. Vezi ceea ce ai tu mai de preț de oferit către lume.

Suntem asemănătoare și totuși atât de diferite… 

Magdalena Smolinschi

psiholog Centrul Dianthis

SCULPTURA  FAMILIEI

            Astazi am sa va spun cateva lucruri despre o tehnică terapeutica, inventată de David Kantor şi Fred Duhl, care mie imi place foarte mult, o folosesc cu clientii mei si consider ca este foarte benefica pentru procesul terapeutic – „Sculptura familiei”.

Terapeutul solicită tuturor membrilor familiei să se aşeze într-un grup statuar care are sens pentru ei. Este o metodă bine structurată, în care fiecare membru devine „sculptor” si i se cere să-i aşeze pe ceilalţi într-un tablou semnificativ, cu scopul de a stimula intensitatea trăirilor afective, pe parcursul şedinţelor terapeutice. În acest mod, se evidenţiază percepţiile fiecărei persoane despre familie, prin distanţa dintre pesonaje, prin postura şi atitudinea actorilor din tablou, a unora faţă de alţii, toate acestea putând „vorbi” despre cum vede acea persoană relaţiile dintre ea şi ceilalţi membri ai familiei, despre tipurile de interacţiuni care au existat, există sau pot exista între ei, cu avantajele şi dezavantajele lor. Procedeul permite o conştientizare puternică a ceea ce sunt membrii familiei, unii faţă de alţii.

            Virginia Satir a utilizat această tehnică pentru a dramatiza constrângerile rolurilor familiale, adevărate „capcane” psihologice redate postural. Utilizând această „sculptură” a vieţii de familie, Virginia Satir crează reprezentări tridimensionale asupra raporturilor dintre soţi, părinţi şi copii.

            Sculptura familiei este folosită şi pentru a ilumina scene din trecut (nu doar pentru prezent). O indicaţie tipică este „Amintiţi-vă stând în faţa casei copilăriei dumneavoastră. Intraţi şi descrieţi ce se întâmpla în mod obişnuit”. Ideea este ca fiecare membru al familiei (dacă sunt mai mulţi membri prezenţi la şedinţa de terapie) să facă un tablou, portretizând percepţiile sale despre viaţa de familie.

            De asemenea, această metodă poate fi folosită şi pentru ca persoana din terapie să dezvăluie cum şi-ar dori să arate lucrurile în viitor. De exemplu, terapeutul îi poate da următorul consemn: „Imaginaţi-vă că sunteţi în viitor, peste ceva timp, în casă, împreună cu familia dumneavoastră. Cum aţi vrea să fie, ce s-ar întâmpla în casă atunci?”. Astfel, terapeutul poate crea reprezentări despre tipul de relaţie pe care ar vrea persoana din terapie să îl aibă cu membrii familiei sale, în viitor.

            Aşadar, asemenea dramatizări îi pot da terapeutului şi o imagine de ansamblu despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor interpersonale din cadrul familiei clientului, şi sunt probabil cele mai folositoare, dacă sugerează schimbări, asupra cărora se poate apoi acţiona.

            „Toate familiile fericite sunt la fel. Fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel”, spunea Lev Tolstoi în „Anna Karenina” (1873). Însă, în condiţiile în care noi toţi suntem atât de diferiţi unii de alţii, când sunt atâtea axiome de luat în calcul în tot ceea ce înseamnă o persoană, un om, când trăim atât de diferit fiecare aceeaşi situaţie, cum am mai putea crede că măcar familiile fericite sunt la fel? Fiecare iubeşte, simte, înţelege şi rezonează în felul său cu ceilalţi, aşadar chiar şi în cazul unei „familii fericite” sculptura familiei, de exemplu, a familiei din copilărie, este extrem de benefică pentru procesul terapeutic.

            Din dragoste pentru oameni şi pentru unicitatea lor ....

Autor:

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

DIALOGUL CA REMEDIU TERAPEUTIC

Ce poate părea mai firesc decât faptul că noi oamenii, avem nevoie să comunicăm, să relaționăm, să conversăm unii cu alții? Cum altfel am putea face acest lucru mai simplu dacă nu purtând dialoguri? Și totuși, iată că de multe ori, pentru a transmite mesajele în mod corect, pentru ca participanții la dialog să simtă că au avut un beneficiu în urma acelei conversații, uneori este necesar să acordăm mai multă atenție modului în care o facem.

Abordarea dialogică în psihoterapie

Abordarea psihoterapeutică dialogică (după cum ne sugerează și numele) pune cel mai mare accent pe dialog și pe efectul vindecător al acestuia. Pentru terapeuții acestei orientări dialogul nu este despre client, ci e un mod de a fi și a conversa cu clientul, de a fi împreună cu el. Comunicarea dialogică înseamnă mai mult decât conversație căci participanții la dialog dezvoltă o relație ce presupune includerea fiecăruia în dialog, ei participând activ, fiind angajați și implicați în discuție.

Această abordare este una din cele mai ”tinere” orientări în psihoterapie în viziunea căreia relațiile umane nu au loc doar la nivel interpersonal, nu sunt situate doar în afara persoanei, ci sunt încorporate și în structura individului.

Polifonia vocilor

Specificul abordării dialogice constă în faptul că pune accentul pe polifonia vocilor, pe ideea că mintea fiecăruia dintre noi este populată de voci multiple, de reprezentări interioare diferite ale propriei persoane în relație cu ceilalți, dar și ale persoanelor cu care relaționăm. Între toate aceste voci au loc numeroase relații dialogice care ne ajută să ne utilizăm propriile resurse, luând naștere în felul acesta sinele dialogic.

 Punctul de plecare al cercetărilor în domeniul psihologiei și al psihoterapiei având ca obiect dialogismul au fost scrierile filosofului și criticului literar rus Mihail Bahtin (1895-1975). Acesta, în special în analizele sale asupra romanelor lui Dostoievsky, a pus în evidență modul în care diferite limbaje și voci ale personajelor interacționează și își răspund reciproc (o adevărată reprezentare a ”polifoniei” vocilor), precum și modul în care comunicarea este un proces dinamic de redescriere a lumii.

Dialogul ”sănătos”

Potrivit perspectivei dialogice, membrii unei familii funcționale comunică, interacționează și participă la dialoguri iar la toate mesajele pe care ei și le transmit reciproc (verbal sau non-verbal), ceilalți membri ai familiei oferă răspunsuri. În acest fel, comunicarea  se îmbogățește cu sensuri diferite în funcție de context, de autorul mesajului dar și de receptorul acestuia. În acest context, Seikkula vorbește despre voci, destinatari (ai mesajului) și de poziționare, având în vedere că ”interlocutorii sunt co-autori activi ai exprimării unui individ” (Bahtin, 1984, cit. în Seikkula, 2011).

Dialog vs. monolog

Problemele apar atunci când în urma transmiterii mesajelor, a verbalizării acestora de către unul sau mai mulți membri ai familiei, ei nu primesc răspunsuri și astfel, cuvintele lor nu mai capătă sens, iar ei se simt neînțeleși, blocați în propriile semnificații. Această înțelegere reprezintă, potrivit lui Bahtin, un proces creativ, fecund, în lipsa căruia membrii familiei nu mai pot evolua, nu se pot dezvolta, nu-și pot atinge potențialul individual.

Oamenii între care relațiile sunt de slabă calitate sunt blocați în moduri rigide, constrângătoare, de a comunica despre problemele pe care le au, care îi acaparează în întregime. Sau, și mai rău, ei devin incapabili să comunice, dialogurile transformându-se în monologuri. La nivel extern, interpersonal, monologul presupune reducerea celorlați la tăcere prin dominarea sau controlul semnificațiilor mesajelor transmise, în timp ce la nivel intrapsihic, monologul este rezultatul discursului unei singure voci interioare, dominante, sinele dialogic transformându-se astfel într-un ”sine monologic”. În acest fel, supapele prin care simptomele ar trebui să se ”vaporizeze” în cuvinte (Seikkula, Trimble, 2005) pentru a fi eliberate, se blochează, acumulându-se în interiorul indivizilor. Ei au dificultăți în a-și exprima emoțiile (în special cele negative), în a vorbi despre problemele lor, ajungând să se înstrăineze unii de alții tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de susținere reciprocă.

”A trăi înseamnă a participa la dialog: a pune întrebări, a observa, a răspunde, a fi de acord și așa mai departe. În acest dialog o persoană participă în întregime și de-a lungul întregii sale vieți: cu ochii, buzele, mâinile, sufletul, spiritul său, cu întreaga sa ființă și cu faptele sale. Ea își investește întreaga viață în discurs, iar discursul său intră în fabrica dialogică a vieții omenești, în simpozionul lumii” (Mihail Bahtin)

Seikkula, J. (2011), Becoming Dialogical: Psychotherapy or a Way of Life?,  The Australian and New Zealand Journal of Family Therapy, Volume 32 Number 3 2011 pp. 179–193

Seikkula, J., Trimble, D.(2005), Healing Elements of Therapeutic Conversation:Dialogue as an Embodiment of Love,  Family Process, Vol. 44, No. 4, pp.461–475, 2005

psiholog Magda Smolinschi

CUM STII CA ESTI UN BUN PARINTE

Există în rândul mămicilor și al tăticilor o preocupare foarte intensă în legătură cu ce înseamnă să fii un bun părinte și o dorință de a-și pregăti cât mai bine copiii pentru viitor, ceea ce mi se pare extraordinar. Eu cred că există doar părinți buni care fac tot ce pot și cum pot mai bine în contextul în care se află. Cu siguranță însă nu e ușor, mai ales că experiența în a fi părinte se acumulează pe parcurs, că nu există reguli clare care să funcționeze pentru toți copiii în același mod și în aceeași măsură. Ca lucrurile să fie și mai provocatoare, aceste reguli sunt în permanentă schimbare, în ritm destul de alert.

Cu siguranță îți dorești din tot sufletul să fii un bun părinte și pentru aceasta îi oferi copilului tău tot ce poți și consideri că este mai bun. Poate că l-ai înscris la o grădiniță sau o școală competitivă, pentru că astfel pui bazele unui viitor de succes.  Probabil te informezi și inveți mereu cum să te comporți, cum să interactionezi cu fiul sau fiica ta, astfel încât să-l educi cât mai bine. De asemenea ești preocupat de nevoile lui sau de felul în care poți să-l disciplinezi atunci când este cazul. Toate acestea sunt foarte importante. 

Și totuși ar mai fi ceva…

Te invit să reflectezi câteva clipe la relația ta cu tine însuți.  În ce măsură te simți împlinit ca persoană? Cât de multă încredere ai in tine și cât de mulțumit ești de viața ta? Cat timp îți rezervi pentru activitățile care îți fac reală plăcere și cum îți folosești abilitățile și resursele personale pentru a face ceea ce îți dorești cu adevărat? În ce măsură ți se întâmplă să te supraîncarci cu sarcini cărora nu reușești să le faci față?

Dacă tu te simți bine și copilul tău va fi bine și asta reiese din felul în care decurge relația voastră. Ceea ce vede el la tine este ceea ce va învăța să facă, iar mesajele pe care i le transmiți în mod conștient sau inconștient contribuie la formarea lui ca viitor adult. El va prelua de la tine credințe și valori care îi vor ghida viața. Va învăța cum să comunice, cum să-și susțină părerile, cum să se vadă pe sine ca persoană în raport cu ceilalți sau cum să-și urmeze visele. Astfel că, dacă tu ești în bun contact cu tine însuți, îți cunoști nevoile și ți le urmezi, ești conștient de abilitățile și resursele de care dispui și ți le pui în valoare în mod constructiv, copilul tău va avea șansa să facă la fel, să se simtă validat, valorizat și să aibă o stimă de sine ridicată.

Astăzi am spus câte ceva doar despre influența ta ca părinte și a relației tale cu copilul asupra lui. Există și alte aspecte care contribuie la formarea copilului cum ar fi relația cu partenerul tău – ca părinți ai lui sau relația fiecăruia dintre voi cu familiile voastre de origine. Sunt cel puțin la fel de importante ca cele despre care am vorbit astăzi și le voi avea în vedere în postările viitoare .

Cu drag,
psiholog Magda Smolinschi