EFECTELE  EXPUNERII  LA VIOLENȚĂ 

ASUPRA COPILULUI

V-ați întrebat vreodată ce simte un copil atunci când ia parte la certuri și violență în familie? Sau când este chiar el victima violenței ? Unii e posibil să vă mai fi gândit la acest aspect, alții poate ați trăit pe propria piele aceste lucruri.

Cert este că expunerea la violență a copilului, mai ales dacă este de lungă durată și în mod repetat, influențează dezvoltarea sa ulterioară. Cercetările științifice în domeniu arată că celulele corpului nostru reacționează la gândurile și emoțiile pe care le avem. Astfel, fiecare celulă din corpul copilului se contractează, se rigidizează atunci când acesta este expus la o situație negativă, și se relaxează atunci când trăiește momente în care are gânduri și emoții pozitive.  Această stare este extrapolată, se poate observa, și la postura corporală sau comportamentul copilului în momentul respectiv: frica și stresul de multe ori îl pot determina să se adune, să se ghemuiască, să-și strângă corpul (așa cum se contractează și celulele sale), iar starea de bine se poate vedea cu ușurință de asemenea la corpul copilului, acesta fiind deschis și relaxat, cu mișcări largi.

   

Mai mult, corpul nostru are o puternică memorie senzorială, ceea ce explică de ce un adult care a fost victima violenței  în copilărie, tresare sau face gesturi de apărare și după 40 de ani de la acea perioadă traumatizantă, sau de ce o persoană poate simți frică, slăbiciune în corp sau chiar stări de rău fizic atunci când este martoră la o ceartă, chiar și între persoane care nu îi sunt prea apropiate.

Așadar, frica și nesiguranța sunt resimțite în fiecare celulă de către copil, acestea  ajung până în adâncul ființei sale, simțindu-se răspunzători de cele mai multe ori pentru certurile părinților. Sunt copii care trăiesc ani de-a rândul cu frica de a nu izbucni din nou un scandal sau de a nu-și supăra cu ceva părintele, pentru a nu lua bătaie. Este cruntă această frică, uneori copilul are tendința nici să nu mai respire până la capăt, ca nu cumva să atragă mânia părintelui său. Și astfel viața devine o luptă pentru supraviețuire. În astfel de condiții, unii copii (mai mari) aleg chiar să renunțe la viață, simțindu-se cu totul "răi", "fără valoare", "ființe pe care nimeni nu le iubește și care nu mai au pentru ce trăi". Alții se descurcă cum pot, își crează propriile mecanisme de apărare ca să reziste și speră .... speră că va veni o zi când totul se va termina sau când ei vor putea pleca. Așa ajung mulți tineri adulți să plece în străinătate, să plece cât mai departe, poate chiar la celălalt capăt al lumii, în speranța că vor putea lăsa în urmă toată suferința de acasă!

Doar că suferința nu se vindecă cu distanța, de aceea își pot da seama peste ani că oriunde s-ar duce tot nu pot fi fericiți sau că între timp suferă de diverse boli și, mai ales, dificultăți în relații. Fuga nu este o soluție .... ceea ce-i poate ajuta cu adevărat este tocmai să se oprească și să privească drept în față tot ceea ce îi doare, să recunoască, să exprime, să-și spună, să-și urle chiar durerea. Pot să o scoată afară din adâncul lor, să o vadă, să o aceepte și să o transforme. 

Astfel de oameni au nevoie să dea un nou sens vieții lor, să coboare în ei până își găsesc din nou toate resursele și calitățile lor cu care au venit pe lume, să le pună în valoare și, lucrând cu ei înșiși, să-și transforme toată durerea  în putere.

Și într-o zi e posibil să-și recupereze demnitatea, să se iubească din nou și să simtă că merită să fie iubiți .....

Cu multă compasiune și încredere în partea iubitoare din oameni,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

VULPEA ȘI RAȚA SĂLBATICĂ

-poveste pentru părinți și copii-

A fost odată ca niciodată o vulpe care, deși era foarte frumoasă, nu era perfectă. Singurul lucru care era perfect la ea era coada. Într-adevăr, avea o coadă perfectă. Ea și-ar fi dorit însă ca tot ce era legat de ea, dar și de cei din jurul său să fie perfect.

În casa vulpii celei frumoase locuia și o rață. Ea se considera a fi o rață sălbatică, tocmai ca urmare a faptului că vulpea îi pretindea mereu să fie perfectă. Rața sălbatică se simțea mereu furioasă și de cele mai multe ori nu avea încredere în ea însăși, în propriile puteri, abilități și resurse. Nu credea că poate face ceva bun pentru că tot ceea ce făcea trebuia să fie perfect. De aceea, avea nevoie de confirmări și o întreba mereu pe vulpea pe care o considera șireată, dacă ceea ce face ea este perfect. Dar de fiecare dată vulpea avea ceva de adăugat sau de corectat la ceea ce făcea rața sălbatică. Ba chiar uneori se amuza pe seama încercărilor disperate ale raței de a o mulțumi.

Cu siguranță, cuprinsă mereu de nevoia ei de a atinge perfecțiunea (oare de unde i-o fi venit o asemenea nevoie?), vulpea cea imperfectă și șireată nu își dădea seama ce influență are asupra raței. Nu putea vedea că rățușca, pentru a deveni ea însăși nu era necesar să fie perfectă. Avea nevoie de iubire necondiționată, de acceptare, înțelegere, sprijin și încurajări.  

Rața (care nu era deloc sălbatică), își dorea doar să fie ea însăși, să fie lăsată să crească, să fie iubită și să învețe să se iubească. Avea însă nevoie și de un exemplu. Cel mai ușor ar fi învățat toate acestea de la vulpe, dacă ea însăși ar fi putut să accepte faptul că este perfectă în imperfecțiunea ei, că se poate iubi așa cum este și că îi poate iubi și pe ceilalți așa cum sunt.

Cu iubire pentru copii și părinții lor,

psiholog Magdalena Smolinschi