miercuri, 17 mai 2017

FRUMUSETEA FEMININA


Feminitatea nu este doar un ansamblu de trasaturi specifice femeilor, ci este o stare anume, o simtire .... Unele femei isi dau voie sa o traiasca si se bucura din plin de ea, iar altele si-o inhiba fie partial, fie in  totalitate, si nu permit feminitatii sa se manifeste si sa-si urmeze cursul sau firesc in fiinta lor.

Uneori, aceasta se intampla in urma unor experiente. Frica de cat de puternic isi poate simti propria feminitate sau ce efect are pentru cei din jur poate speria femeia, iar faptul ca nu reuseste sa si-o gestioneze, o determina uneori sa renunte la aceasta si sa o ingroape adanc in interiorul sau, punand  multe lacate la usa exprimarii de sine, ca femeie.

 Astfel, frumusetea, forta creatoare si pasiunea din interiorul femeii se pot estompa si se pot supune in mod constient  acestei interdictii, insa inhibarea lor va avea repercursiuni  intr-un fel sau altul, inconstient, asupra vietii femeii respective. Ea poate ajunge la un moment dat sa se simta neimpacata, neimplinita, ca si cum ceva lipseste din viata ei sau isi poate pierde bucuria si entuziasmul de a face diverse lucruri sau chiar de a trai. Poate deveni mai rigida, poate simti tendinta de a controla cat mai mult ceea ce se intampla, ii poate scadea interesul si randamentul la locul de munca, poate avea probleme de fertilitate si procreere, iar in relatia cu partenerul de cuplu pot aparea dificultati. Caci nu are cum sa se pastreze vie si sa fie la fel de aromata o relatie de iubire, cat timp femeia (in acest caz) nu o mai asezoneaza cu pasiune, creativitate, pofta de joaca si de viata.

In alte cazuri, inhibarea propriei feminitati se invata inca din copilarie. Orice fetita invata prima lectie despre a fi femeie de la mama sa si, de cele mai multe ori, o va aplica exact la fel la varsta adulta. Iar daca mama nu a putut fi in contact cu esenta sa feminina, daca si-a cenzurat-o, si fiica sa poate intampina dificultati in asumarea si acceptarea propriei feminitati in timp.

Asadar, frumusetea si feminitatea neacceptate pot crea multa suferinta interioara. Pentru a se simti din nou bine sau pentru a se simti libera cu adevarat poate pentru prima data, femeia are nevoie sa se reconecteze la sensibilitatea ei, are nevoie sa se relaxeze si sa renunte la a mai controla lucrurile in fiecare moment, la falsa putere pe care i-o da controlul, sa elibereze toata pasiunea si creativitatea din adancurile ei, sa isi dea voie sa le simta in sufletul si in corpul ei pana in varful degetelor .... Astfel, poate incepe sa simta din nou si sa se bucure mai mult de viata. Pentru a se reconecta cu frumusetea si sensibilitatea sa, femeia poate incepe sa se conecteze intr-un mod mai profund cu natura de exemplu, printr-o plimbare descult prin iarba, prin senzatia pe care o poate simti in adierea suava a vantului sau la atingerea unui copac. Frumusetea, sensibilitatea si totodata puterea naturii o pot ajuta sa regaseasca toate acestea si in interiorul ei. Isi poate lasa, de asemenea,  corzile sufletului sa fie atinse iarasi de emotie in fata frumosului (fie ca e o pictura, un peisaj, o culoare, o floare, un om sau oricare alte minuni ale acestei lumi si nu numai).

Frumusetea si feminitatea asumata a unei femei se poate simti de la distanta, facand-o totodata sensibila, dar si puternica, dandu-i o stralucire aparte. Aceasta lumina isi va intinde razele si se va face simtita la toate nivelurile vietii sale, atat in plan personal cat si profesional. Relatiile pe care femeia le are cu cei din jur, si in special cu partenerul de cuplu, vor putea inflori, iar in cariera poate avea rezultate exceptionale.

Este uimitor potentialul unei femei impacate cu sine si increzatoare in propriile forte! Cata lumina, putere si iubire poate raspandi in jur!


Cu sensibilitate si bucurie,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis


vineri, 12 mai 2017

COMPETITIA DINTRE NOI - o iluzie a suferintei interioare


Ti se intampla in relatia cu vreun coleg de serviciu, prieten sau chiar vecin sa simti ca ai tendinta de multe ori sa faci astfel incat sa realizezi ceva mai mult sau mai bine decat el? Ii urmaresti reusitele lui si incerci mereu sa-l depasesti? Sau poate ai observat acest lucru de ceva timp, dar ai sentimentul ca parca nu te poti opri? Care este efectul asupra relatiei tale cu persoana respectiva sau chiar asupra propriei tale persoane?

Daca te afecteaza si vrei sa aduci o schimbare pozitiva in viata ta, in acest sens, poti incerca pentru inceput sa intelegi de unde iti vine aceasta tendinta. Este posibil sa existe multe motive pentru care procedezi astfel, insa de multe ori una din sursele cel mai des intalnite se afla in copilarie, in relatia  cu parintii sau cu unul din parinti. Daca atunci cand ai fost copil te-ai straduit sa-ti multumesti parintii si sa demonstrezi si tu ca poti, pentru a le castiga aprecierea, increderea sau chiar iubirea, asa cum vedeai ca le primesc altii de la ei, acest obicei creat s-a putut mentine cu fidelitate pana azi. Mai ales, daca ai simtit adesea in copilarie ca fratele sau sora ta primea mai mult din toate acestea din partea parintilor decat tine. Astfel, si relatia dintre frati e posibil sa fie deteriorata, caci se poate naste cu usurinta invidia, furia si chiar ura in urma unor situatii de acest gen. Unii nici nu pot sta de vorba unul cu altul sau nu pot lucra ceva impreuna, fara sa apara certuri sau conflicte. Alti frati se evita si nici nu isi vorbesc.

In multe cazuri, mai ales cand efectul rezultat afecteaza foarte mult persoana si relatiile sale din prezent, un proces terapeutic poate fi de un real ajutor. Insa, daca dificultatea nu este atat de mare, iar relatia actuala cu fratele sau sora ta este cat de cat buna (chiar daca mai poate fi imbunatatita), poti incerca sa-i vorbesti deschis daca este si el dispus sa te asculte, despre suferinta ta de cand amandoi erati copii, despre ce simteai tu in diverse situatii (cat de mult te straduiai sa arati ca esti si tu bun, ca meriti si tu sa fii apreciat si iubit), cat si felul in care aceasta iti afecteaza viata si relatiile din prezent. Astfel, este posibil ca si fratele sau sora ta sa se deschida mai mult si sa afli unele lucruri pe care nici nu ai banuit ca le-a simtit si el sau ea vreodata. Puteti de asemenea incepe sa faceti impreuna diverse activitati, cum ar fi o plimbare, o prajitura sau un desen si usor usor sa regasiti fiecare dintre voi drumul unul catre sufletul celuilalt si sa va apropiati mai mult.

Desigur, le poti impartasi despre toate aceste lucruri daca simti nevoia si parintilor tai, insa este bine venit ceva lucru interior cu tine insuti inainte si o pregatire prealabila, in caz contrar risti sa transformi discutia intr-o cearta sau intr-un cumul de reprosuri, ceea ce nu foloseste niciunuia dintre voi.  Oricum, chiar si daca ajungi sa ii vorbesti parintelui tau foarte calm si linistit despre ce te-a durut in copilarie, e nevoie sa ai in vedere si sa iti asumi dinainte faptul ca este greu pentru orice parinte sa auda ca i-a pricinuit suferinta propriului copil, chiar daca el a avut atunci cele mai bune intentii. Parintele poate simti sentimente de vinovatie, furie, tristete sau altele, ce il pot determina sa aiba diverse reactii, si va avea nevoie de timp sa integreze ceea ce ii spui. Insa, daca reusesti sa intelegi si sa accepti ca el a facut tot ce a crezut si a putut mai bine la momentul acela pentru tine, ca a avut si el propriile suferinte care l-au determinat sa faca lucrurile in felul acela, poti deschide zorii unei relatii mai deschise si mai frumoase cu mama sau tatal tau.

E foarte important insa sa faci toate acestea cu smerenie, sa ramai pe locul tau de copil, sa nu te lasi prada tentatiei de a considera sau a simti ca esti mai sus sau mai bun decat parintele tau, mai superior, pentru ca el nu a putut face mai mult atunci. Este foarte posibil ca tu, daca ai fi trait experientele lui sa fi procedat exact la fel cu copiii tai. Ca relatia dintre voi sa infloreasca e nevoie sa poti fi recunoscator pentru puterea pe care a avut-o de a rezista si a trece prin provocarile vietii sale, pentru ca astfel a ajuns viata pana la tine. Datorita mamei si tatalui tau existi azi - tu, cat si copiii si nepotii tai (daca ii ai).


Daca te deschizi si lasi durerea  interioara sa iasa din tine pentru a face loc pentru ceva mai frumos, care sa-ti aduca mai multa bucurie in viata, daca usor usor reusesti  sa te reapropii cu sufletul de parintii si de fratii tai, poti sa observi in timp ca si nevoia de a face sau a fi mai bun decat colegul sau prietenul tau incepe sa se atenueze si creezi relatii mai bune si mai apropiate cu cei din jur.

Caci noi toti nu suntem in nici o competitie cu adevarat, este doar iluzia suferintei noastre din interior, iar daca ne oprim din a mai concura unii cu altii putem fi mult mai impacati si mai fericiti, ne putem regasi linistea, pacea si bucuria de a trai si de a fi impreuna!


Cu mult drag si deschidere catre oameni,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis





duminică, 7 mai 2017

EFECTELE  EXPUNERII  LA VIOLENȚĂ 

ASUPRA COPILULUI


V-ați întrebat vreodată ce simte un copil atunci când ia parte la certuri și violență în familie? Sau când este chiar el victima violenței ? Unii e posibil să vă mai fi gândit la acest aspect, alții poate ați trăit pe propria piele aceste lucruri.

Cert este că expunerea la violență a copilului, mai ales dacă este de lungă durată și în mod repetat, influențează dezvoltarea sa ulterioară. Cercetările științifice în domeniu arată că celulele corpului nostru reacționează la gândurile și emoțiile pe care le avem. Astfel, fiecare celulă din corpul copilului se contractează, se rigidizează atunci când acesta este expus la o situație negativă, și se relaxează atunci când trăiește momente în care are gânduri și emoții pozitive.  Această stare este extrapolată, se poate observa, și la postura corporală sau comportamentul copilului în momentul respectiv: frica și stresul de multe ori îl pot determina să se adune, să se ghemuiască, să-și strângă corpul (așa cum se contractează și celulele sale), iar starea de bine se poate vedea cu ușurință de asemenea la corpul copilului, acesta fiind deschis și relaxat, cu mișcări largi.
   
Mai mult, corpul nostru are o puternică memorie senzorială, ceea ce explică de ce un adult care a fost victima violenței  în copilărie, tresare sau face gesturi de apărare și după 40 de ani de la acea perioadă traumatizantă, sau de ce o persoană poate simți frică, slăbiciune în corp sau chiar stări de rău fizic atunci când este martoră la o ceartă, chiar și între persoane care nu îi sunt prea apropiate.

Așadar, frica și nesiguranța sunt resimțite în fiecare celulă de către copil, acestea  ajung până în adâncul ființei sale, simțindu-se răspunzători de cele mai multe ori pentru certurile părinților. Sunt copii care trăiesc ani de-a rândul cu frica de a nu izbucni din nou un scandal sau de a nu-și supăra cu ceva părintele, pentru a nu lua bătaie. Este cruntă această frică, uneori copilul are tendința nici să nu mai respire până la capăt, ca nu cumva să atragă mânia părintelui său. Și astfel viața devine o luptă pentru supraviețuire. În astfel de condiții, unii copii (mai mari) aleg chiar să renunțe la viață, simțindu-se cu totul "răi", "fără valoare", "ființe pe care nimeni nu le iubește și care nu mai au pentru ce trăi". Alții se descurcă cum pot, își crează propriile mecanisme de apărare ca să reziste și speră .... speră că va veni o zi când totul se va termina sau când ei vor putea pleca. Așa ajung mulți tineri adulți să plece în străinătate, să plece cât mai departe, poate chiar la celălalt capăt al lumii, în speranța că vor putea lăsa în urmă toată suferința de acasă!

Doar că suferința nu se vindecă cu distanța, de aceea își pot da seama peste ani că oriunde s-ar duce tot nu pot fi fericiți sau că între timp suferă de diverse boli și, mai ales, dificultăți în relații. Fuga nu este o soluție .... ceea ce-i poate ajuta cu adevărat este tocmai să se oprească și să privească drept în față tot ceea ce îi doare, să recunoască, să exprime, să-și spună, să-și urle chiar durerea. Pot să o scoată afară din adâncul lor, să o vadă, să o aceepte și să o transforme. 

Astfel de oameni au nevoie să dea un nou sens vieții lor, să coboare în ei până își găsesc din nou toate resursele și calitățile lor cu care au venit pe lume, să le pună în valoare și, lucrând cu ei înșiși, să-și transforme toată durerea  în putere.

Și într-o zi e posibil să-și recupereze demnitatea, să se iubească din nou și să simtă că merită să fie iubiți .....


Cu multă compasiune și încredere în partea iubitoare din oameni,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis







sâmbătă, 22 aprilie 2017

ADOLESCENȚA - o provocare necesară


Din orice unghi aș privi adolescența, mi se pare a fi provocatoare. Parcă e un "val de emoții" foarte puternic ce vine în viața fiecăruia, în care bucuria și fericirea se pot împleti cu ușurință cu suferința și durerea. Această perioadă are cu siguranță un cuvânt important de spus în cristalizarea adultului în devenire.

Din perioada adolescenței  îmi amintesc primii "fluturi" în stomac, prima iubire, cât și unele suferințe pe care le experimentam în diverse situații, toate acestea făcând din acei ani una din cele mai furtunoase perioade din viața mea.

Apoi timpul a trecut si am devenit părinte de adolescent, și parcă uitasem ce am trăit și eu în acei ani. Din acest rol am putut să văd altfel adolescența, acea parte care părinților le este mai greu să o înțeleagă. Mi-am pus și eu întrebări : De ce copilul meu a început să se comporte diferit? De ce nu ne mai înțelegem ca și până acum? Mă simțeam provocată de multe ori la replicile pe care mi le spunea sau la gesturile sale, iar tendința pe care o simțeam în interior era de a mă răzvrăti și eu. Asta era cea mai ușoară cale și chiar am încercat-o de câteva ori, însă certurile care au urmat și starea proastă pe care o aveam apoi și eu și copilul m-au motivat să găsesc alte moduri de a mă raporta la copilul meu adolescent.

Psihologia dezvoltării umane vorbește despre nevoile pe care este normal să le aibă un copil la această vârstă și mi-a prins tare bine să mi le reamintesc  atunci: în special, să petreacă mai mult timp cu cei de vârsta lui, să își câștige propria autonomie - de aici și dorința adolescenților de a proceda cum cred ei că e mai bine în multe situații, de a demonstra că pot să se descurce fără ajutorul părinților, de a-și testa limitele și a învăța din propriile greșeli. Nu mi-a fost nici mie ușor ca și părinte, cu toate informațiile pe care le știam deja despre aceste lucruri. Mi-aș fi dorit ca propriul meu copil să învețe din greșelile mele, ca lui să-i fie mai ușor. Mi-a luat un timp până când am înțeles cu adevărat, că el are nevoie de asta, că are nevoie să-și construiască și să-și finiseze propria sa individualitate, că este absolut necesară această etapă pentru dezvoltarea lui sănătoasă.

Problema apare în multe familii cu adolescenți atunci când părinților le este greu să se adapteze la noile nevoi ale copilului aflat la această vârstă, când acesta încă este tratat ca un copil mai mic sau este considerat rău intenționat. Astfel, părinții pot cădea cu ușurință în capcana de a vedea la propriul copil doar părțile negative și treptat, pot să piardă din vedere tot ce are el mai bun și mai frumos. Așa pot apărea nenumărate critici și reproșuri pe care părinții ajung să le facă copilului deoarece se simt neputincioși și nu vor să piardă controlul. Asta duce la o îndepărtare și mai mare a copilului, când acesta are poate cea mai mare nevoie de părinți. Copilul se închide tot mai mult în el și de multe ori începe să caute înțelegere, acceptare și apreciere la alte persoane din jur. Astfel poate ajunge în compania unora care îl pot influența ușor, în moduri în care nu ne-am dori, dacă îi oferă ceea ce el are atâta nevoie (acceptare, apreciere etc).

Însă, dacă încercăm să fim mai flexibili și mai înțelegători cu proprii noștri copii, mai sensibili la nevoile pe care le au, dacă învățăm să mai renunțăm la o parte din controlul pe care îl exercităm asupra lor și să le oferim treptat mai multă încredere și totodată responsabilitatea pentru propriile lor fapte, și mai ales să continuăm să le arătăm toată iubirea și aprecierea noastră chiar și când greșesc, ei vor afla atunci că îi iubim indiferent de ce s-ar întâmpla și vor avea mereu o bază de siguranță puternică la care se vor întoarce ori de câte ori vor avea nevoie cu drag!

Până la urmă, cred că toți ne dorim să ne sprijinim copiii pentru a deveni adulți puternici, încrezători în ei, responsabili, iubitori, cu grijă pentru nevoile lor și a celor din jur!

Cu multă deschidere,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis





duminică, 19 martie 2017

RANA  DINTRE  FRAŢI


Pentru mulţi dintre noi, adulţi fiind, copilaria ne-a fost destul de colorată, pentru unii mai mult în culori deschise şi calde, pentru alţii în culori mai reci. Cu siguranţă am trăit momente de tot felul, în diferite nuanţe, chiar dacă uneori nu reuşim să le mai "vedem" pe cele viu colorate şi frumoase, datorită norilor cenuşii de deasupra lor.

Cum eram noi ca şi copii? Cum a fost relaţia cu fratele sau sora noastră şi ce anume influenţa această relaţie? În ce mod se raportau părinții noștri la fiecare dintre noi? Toate aceste aspecte pot avea un cuvânt important de spus şi azi în modul în care relaţionăm cu fraţii noştri. Mai mult, tipul de relaţie din copilărie cu fratele sau sora noastră, ne influenţează de multe ori fără să ne dăm seama şi relaţiile de egalitate cu alte persoane din prezent (colegi, prieteni etc).

Câţi dintre noi nu am simţit că am concurat pentru iubirea şi atenţia părinţilor noştri cu fratele sau sora în copilărie, ceea ce ne-a făcut să ne depărtăm în timp unii de alții? Câţi oameni nu sunt  într-o tensiune mai mare sau mai mică, spusă sau nespusă, cu fraţii lor şi acum? Cu siguranţă, sunt multe lucruri de împărtăşit, de clarificat şi de făcut astfel încât să existe din nou pace şi armonie în aceste relaţii şi de cele mai multe ori, până nu facem toate acestea, tiparul de relaţionare cu fraţii noştri  îl ducem şi în alte relaţii pe care le avem în prezent, deteriorându-le.

Simţi uneori că te iei la întrecere cu un coleg şi nu ştii nici tu de ce? Suferi în interior când un egal al tău este mai apreciat decât tine? Ai impresia că celui de alături îi ies de multe ori mai bine lucrurile sau că are mai mult succes şi asta te face să fii invidios? Acestea sunt doar câteva întrebări cu ajutorul cărora îţi poţi da seama dacă ai adus tipul de relaţie cu fratele sau sora ta în relaţiile tale din prezent.  Te poţi gândi dacă situaţiile de acest gen cu care te confrunţi  acum sunt asemănătoare, la un anumit nivel, cu ceea ce se întâmpla între tine şi sora sau fratele tău în copilărie.


Primul pas spre schimbare este să-ţi dai seama dacă ţi se întâmplă acest lucru. Apoi ai putea avea o discuţie sinceră, deschisă şi liniştită cu fratele sau sora ta despre aceste lucruri şi despre suferinţa din interiorul tău. S-ar putea să descoperi cu uimire că şi el sau ea are propriile sale răni, de care poate tu nici nu ai bănuit până acum. Acesta poate fi un prim pas spre un nou început al relaţiei voastre, una mai caldă şi apropiată, cu mai multă înţelegere şi compasiune unul pentru altul. Efectul benefic  se va simţi apoi şi în relaţiile pe care le ai cu ceilalţi egali ai tăi (colegi, prieteni etc), faţă de care poţi începe să te comporţi altfel, fiind conştient acum că nu te mai raportezi la ei din poziţia de copil, ca la fratele sau sora ta, că poţi în sfârşit să te opreşti din competiţie.

Trecutul şi amintirile din copilărie pot avea diverse culori, însă prezentul îl putem crea şi desena chiar   ACUM, în nuanţele care ne sunt cele mai potrivite şi de care avem nevoie!

Cu mult drag şi dor de sora mea,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis









marți, 28 februarie 2017

Când privesc în interior...




Când privesc în interior văd mult mai clar adevărul.

Când privesc în interior simt ceea ce nu poate fi simțit altfel.

Când privesc în interior trăiesc ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Când privesc în interior văd ceea ce doar eu pot vedea, și ceilalți deopotrivă.

Când privesc în interior văd întregul care ne cuprinde.

Când privesc în interior te văd pe tine și mă văd pe mine.

Când privesc în interior nu mai am nevoie de nimic altceva.

Când privesc în interior e ca și cum aș simți toată suferința și toată iubirea lumii contopite.

Când privesc în interior găsesc tot ce am nevoie.

În interior e lumină și căldură.

În interior e liniște deplină.

În interior e pace și împlinire.

În interior e frumusețe desăvârșită. 

În interior e puterea mea de a fi responsabil pentru viața mea și pentru ceea ce sunt.

În interior e tot ceea ce ESTE.

Privesc cu uimire și iubire toate acestea și le regăsesc apoi în lumea din jurul meu...


Cu drag,
Magdalena Smolinschi
Psihoterapeut Centrul Dianthis

luni, 20 februarie 2017

Prea mare distanța dintre noi!





Ne apropiem de oamenii de lângă noi căutând să umplem golurile lăsate cândva de alții în sufletele noastre, căutând în mod inconștient ceea ce nu am găsit în relațiile cu persoanele semnificative din viața noastră.

Ne apropiem de alții cu gândul că vom avea nevoie de ei altă dată. O facem ca să-i folosim pentru propriile noastre interese, subordonându-i propriilor noastre scopuri, ca și cum am putea dispune de ei după bunul nostru plac.

Uneori ne apropiem de ei pentru a-i ajuta, gândind că suntem motivați de sentimente nobile, înălțătoare. Din atâta nobilitate sufletească uităm să ne mai întrebăm dacă celălalt ne-a cerut ajutorul sau dacă are nevoie de ceva de la noi (fie vorba între noi, ar fi mai simplu dacă am întreba direct persoana în cauză). Și astfel, ajungem să-i oferim acest ajutor din nevoia noastră de a fi utili, din dorința de a ne alina de fapt propria suferință pe care o trăim atunci când intrăm în contact cu destinul celuilalt. Sau dimpotrivă, intrăm în relație cu alții cu așteptări mai mult sau mai puțin realiste de la ei, sperând ca ei să intuiască suferința noastră și să ne sară în ajutor, să ne aprobe sau să coalizeze cu noi împotriva altora.

Adesea ne lipsește apropierea reală, sănătoasă, de pe poziții echilibrate, cu respect profund față de ființa de lângă noi, cu bucurie reală și sinceră pentru reușitele lui, cu compasiune autentică în momentele de cumpănă, fără a-i fi alături din nevoie sau din obligație și fără dorința de a interveni în destinul său.


Avem nevoie de autenticitate și sinceritate mai întâi față de noi înșine pentru a putea fi sinceri cu ceilalți. Avem nevoie să găsim în noi puterea de a ne deschide inimile fără frica de a nu fi răniți, cu iubire și cu bucurie, pentru că asta ne va ajuta să simțim că facem parte cu toții dintr-un întreg mai mare, să simțim puterea lui „împreună”. 

Vom putea face asta când vom cunoaște cine suntem cu adevărat, când vom avea încredere în noi înșine și când ne vom iubi în mod autentic. Atunci vom ști cum să îi iubim și pe ceilați fără să îi lăsăm să ne rănească sau să ne folosească, vom ști să facem diferența între propriile noastre răni și bucurii și cele care le aparțin lor. Vom ști până unde se întinde spațiul nostru și unde începe al celuilalt, vom ști până unde să mergem către acea ființă cu bucurie și cât să o lăsăm să se apropie de noi, cu respect față de propriile noastre granițe. Vom ști unde se termină „al meu”, unde începe „al tău” și cât se întinde „al nostru”.

Devenim mai apropiați unii ce ceilalți pe măsură ce distanța din interior pe care o mai avem de parcurs până la esența noastră devine mai mică pentru că ceea ce e în interior proiectăm și în afară.  De fapt nici nu vom mai avea nevoie de distanțe atât de mari între noi, pentru că vom simți că suntem cu toții una și că apropiindu-ne de ceilalți ne apropiem de noi înșine.

Cu drag și cu apropiere,
Magda