FRUMUSETEA FEMININA

Feminitatea nu este doar un ansamblu de trasaturi specifice femeilor, ci este o stare anume, o simtire .... Unele femei isi dau voie sa o traiasca si se bucura din plin de ea, iar altele si-o inhiba fie partial, fie in  totalitate, si nu permit feminitatii sa se manifeste si sa-si urmeze cursul sau firesc in fiinta lor.

Uneori, aceasta se intampla in urma unor experiente. Frica de cat de puternic isi poate simti propria feminitate sau ce efect are pentru cei din jur poate speria femeia, iar faptul ca nu reuseste sa si-o gestioneze, o determina uneori sa renunte la aceasta si sa o ingroape adanc in interiorul sau, punand  multe lacate la usa exprimarii de sine, ca femeie.

 Astfel, frumusetea, forta creatoare si pasiunea din interiorul femeii se pot estompa si se pot supune in mod constient  acestei interdictii, insa inhibarea lor va avea repercursiuni  intr-un fel sau altul, inconstient, asupra vietii femeii respective. Ea poate ajunge la un moment dat sa se simta neimpacata, neimplinita, ca si cum ceva lipseste din viata ei sau isi poate pierde bucuria si entuziasmul de a face diverse lucruri sau chiar de a trai. Poate deveni mai rigida, poate simti tendinta de a controla cat mai mult ceea ce se intampla, ii poate scadea interesul si randamentul la locul de munca, poate avea probleme de fertilitate si procreere, iar in relatia cu partenerul de cuplu pot aparea dificultati. Caci nu are cum sa se pastreze vie si sa fie la fel de aromata o relatie de iubire, cat timp femeia (in acest caz) nu o mai asezoneaza cu pasiune, creativitate, pofta de joaca si de viata.

In alte cazuri, inhibarea propriei feminitati se invata inca din copilarie. Orice fetita invata prima lectie despre a fi femeie de la mama sa si, de cele mai multe ori, o va aplica exact la fel la varsta adulta. Iar daca mama nu a putut fi in contact cu esenta sa feminina, daca si-a cenzurat-o, si fiica sa poate intampina dificultati in asumarea si acceptarea propriei feminitati in timp.

Asadar, frumusetea si feminitatea neacceptate pot crea multa suferinta interioara. Pentru a se simti din nou bine sau pentru a se simti libera cu adevarat poate pentru prima data, femeia are nevoie sa se reconecteze la sensibilitatea ei, are nevoie sa se relaxeze si sa renunte la a mai controla lucrurile in fiecare moment, la falsa putere pe care i-o da controlul, sa elibereze toata pasiunea si creativitatea din adancurile ei, sa isi dea voie sa le simta in sufletul si in corpul ei pana in varful degetelor .... Astfel, poate incepe sa simta din nou si sa se bucure mai mult de viata. Pentru a se reconecta cu frumusetea si sensibilitatea sa, femeia poate incepe sa se conecteze intr-un mod mai profund cu natura de exemplu, printr-o plimbare descult prin iarba, prin senzatia pe care o poate simti in adierea suava a vantului sau la atingerea unui copac. Frumusetea, sensibilitatea si totodata puterea naturii o pot ajuta sa regaseasca toate acestea si in interiorul ei. Isi poate lasa, de asemenea,  corzile sufletului sa fie atinse iarasi de emotie in fata frumosului (fie ca e o pictura, un peisaj, o culoare, o floare, un om sau oricare alte minuni ale acestei lumi si nu numai).

Frumusetea si feminitatea asumata a unei femei se poate simti de la distanta, facand-o totodata sensibila, dar si puternica, dandu-i o stralucire aparte. Aceasta lumina isi va intinde razele si se va face simtita la toate nivelurile vietii sale, atat in plan personal cat si profesional. Relatiile pe care femeia le are cu cei din jur, si in special cu partenerul de cuplu, vor putea inflori, iar in cariera poate avea rezultate exceptionale.

Este uimitor potentialul unei femei impacate cu sine si increzatoare in propriile forte! Cata lumina, putere si iubire poate raspandi in jur!

Cu sensibilitate si bucurie,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

ADOLESCENȚA - o provocare necesară

Din orice unghi aș privi adolescența, mi se pare a fi provocatoare. Parcă e un "val de emoții" foarte puternic ce vine în viața fiecăruia, în care bucuria și fericirea se pot împleti cu ușurință cu suferința și durerea. Această perioadă are cu siguranță un cuvânt important de spus în cristalizarea adultului în devenire.

Din perioada adolescenței  îmi amintesc primii "fluturi" în stomac, prima iubire, cât și unele suferințe pe care le experimentam în diverse situații, toate acestea făcând din acei ani una din cele mai furtunoase perioade din viața mea.

Apoi timpul a trecut si am devenit părinte de adolescent, și parcă uitasem ce am trăit și eu în acei ani. Din acest rol am putut să văd altfel adolescența, acea parte care părinților le este mai greu să o înțeleagă. Mi-am pus și eu întrebări : De ce copilul meu a început să se comporte diferit? De ce nu ne mai înțelegem ca și până acum? Mă simțeam provocată de multe ori la replicile pe care mi le spunea sau la gesturile sale, iar tendința pe care o simțeam în interior era de a mă răzvrăti și eu. Asta era cea mai ușoară cale și chiar am încercat-o de câteva ori, însă certurile care au urmat și starea proastă pe care o aveam apoi și eu și copilul m-au motivat să găsesc alte moduri de a mă raporta la copilul meu adolescent.

Psihologia dezvoltării umane vorbește despre nevoile pe care este normal să le aibă un copil la această vârstă și mi-a prins tare bine să mi le reamintesc  atunci: în special, să petreacă mai mult timp cu cei de vârsta lui, să își câștige propria autonomie - de aici și dorința adolescenților de a proceda cum cred ei că e mai bine în multe situații, de a demonstra că pot să se descurce fără ajutorul părinților, de a-și testa limitele și a învăța din propriile greșeli. Nu mi-a fost nici mie ușor ca și părinte, cu toate informațiile pe care le știam deja despre aceste lucruri. Mi-aș fi dorit ca propriul meu copil să învețe din greșelile mele, ca lui să-i fie mai ușor. Mi-a luat un timp până când am înțeles cu adevărat, că el are nevoie de asta, că are nevoie să-și construiască și să-și finiseze propria sa individualitate, că este absolut necesară această etapă pentru dezvoltarea lui sănătoasă.

Problema apare în multe familii cu adolescenți atunci când părinților le este greu să se adapteze la noile nevoi ale copilului aflat la această vârstă, când acesta încă este tratat ca un copil mai mic sau este considerat rău intenționat. Astfel, părinții pot cădea cu ușurință în capcana de a vedea la propriul copil doar părțile negative și treptat, pot să piardă din vedere tot ce are el mai bun și mai frumos. Așa pot apărea nenumărate critici și reproșuri pe care părinții ajung să le facă copilului deoarece se simt neputincioși și nu vor să piardă controlul. Asta duce la o îndepărtare și mai mare a copilului, când acesta are poate cea mai mare nevoie de părinți. Copilul se închide tot mai mult în el și de multe ori începe să caute înțelegere, acceptare și apreciere la alte persoane din jur. Astfel poate ajunge în compania unora care îl pot influența ușor, în moduri în care nu ne-am dori, dacă îi oferă ceea ce el are atâta nevoie (acceptare, apreciere etc).

Însă, dacă încercăm să fim mai flexibili și mai înțelegători cu proprii noștri copii, mai sensibili la nevoile pe care le au, dacă învățăm să mai renunțăm la o parte din controlul pe care îl exercităm asupra lor și să le oferim treptat mai multă încredere și totodată responsabilitatea pentru propriile lor fapte, și mai ales să continuăm să le arătăm toată iubirea și aprecierea noastră chiar și când greșesc, ei vor afla atunci că îi iubim indiferent de ce s-ar întâmpla și vor avea mereu o bază de siguranță puternică la care se vor întoarce ori de câte ori vor avea nevoie cu drag!

Până la urmă, cred că toți ne dorim să ne sprijinim copiii pentru a deveni adulți puternici, încrezători în ei, responsabili, iubitori, cu grijă pentru nevoile lor și a celor din jur!

Cu multă deschidere,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

 A FI PĂRINTE - ÎNTRE VINOVĂȚIE ȘI ACCEPTARE

Am gresit, simt ca am gresit in trecut fata de copilul meu. Nu am fost prezenta cu adevarat  de multe ori cand a avut nevoie, nu am ascultat-o cu atentie pe fiica mea ce avea sa-mi spuna, facand si altceva in timp ce stateam de vorba, mi-am varsat emotiile mele negative pe care nu le-am putut gestiona pe ea, dar cel mai mult m-a durut multa vreme o palma pe care i-am dat-o la un moment dat. Stiu ca mi-am ranit mult copilul atunci, mi-am dat seama din secunda in care am facut-o, cand am vazut ca i-a ramas urma rosie pe fata. Acela a fost un moment in care parca m-am trezit, mi-am dat seama ce fac .... as fi vrut sa spal cu ceva urma aceea sa nu se mai vada, pentru ca ma simteam atat de vinovata, dar mi-am dat seama ca de fapt palma aceea i-am tras-o in suflet si va ramane pentru totdeauna acolo.

Stiu ca am gresit si vinovatia pe care am simtit-o mai tarziu cand am inceput sa studiez psihologia a fost si mai grea pentru ca deja copilul meu era destul de mare, iar eu gresisem destul de mult. As fi vrut cu tot sufletul atunci sa fi putut da timpul inapoi, sa fac altfel ca sa ii fie mai bine! Nu am putut decat sa invat sa accept in timp ca am fost in fiecare moment din trecut cea mai buna varianta a mea ca parinte, pe cat am putut, si sa imbunatatesc lucrurile in prezent.

Am cautat in interiorul meu sa vad ce m-a determinat sa o lovesc atunci si mi-am dat seama ca ranile nevindecate pe care le aveam si eu inca din copilarie, m-au impins sa fac asta. Mergand mai departe apoi, am realizat ca la fel li s-a intamplat si parintilor mei, tot din trauma lor s-au raportat la mine (de aceea am suferit atat ca si copil), si ne putem astfel intoarce cat dorim in trecut, la cei dinaintea noastra, caci mereu vom gasi alte si alte dureri adanci care si-au pus amprenta peste ani, pe fiecare in copilaria sa. De aceea e atat de important ce traieste copilul in primii ani de viata, deoarece asta ii va influenta tot restul zilelor sale!

Cu siguranta, fiecare dintre noi am gresit intr-un fel sau altul fata de copiii nostri, insa avem nevoie ca parinti sa intelegem ca am facut in fiecare moment tot ce am considerat noi atunci ca fiind mai bine pentru copiii nostri, ca am fost bine intentionati si ca i-am iubit cu adevarat, chiar daca poate nu a fost cel mai potrivit mod in care le-am aratat asta.

E nevoie sa ne acceptam in primul rand pe noi insine ca parinti, asa cum am putut noi sa fim si sa facem de acum inainte ceva diferit pentru a ne apropia de copiii nostri intr-un mod cat mai sanatos:  sa ne cunoastem mai bine si sa lucram cu noi insine pentru a ne vindeca ranile pe care le avem poate  inca din copilarie si care ne influenteaza relatia cu proprii copii, sa fim mai prezenti atunci cand suntem impreuna cu ei si sa le oferim ceea ce observam ca au nevoie, sa renuntam la relatia de tip Stapan-Supus, pentru una in care fiecare primeste respect, atentie si valoare, in care invatam deopotriva unii de la altii, in cadrul unor reguli clare si stabilite de comun acord.

Pentru a ajunge cu adevarat la copiii nostri, e nevoie sa ne indreptam mai intai, cu blandete, catre noi insine!

Cu multa acceptare,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

DUREREA MAMEI ȘI A TATĂLUI MEU

Ca și copii, unele persoane s-au putut bucura de relații calde și apropiate cu părinții, în care s-au simțit confortabil și în siguranță. Aceștia sunt cei mai "norocoși" dintre noi. Altora, părinții nu au reușit să le răspundă în copilărie nevoilor de iubire necondiționată și apropiere, de valorizare și apreciere, de protecție. Acești copii, deveniți adulți, pot simți de multe ori că nu sunt destul de buni, că nu au încredere în forţele proprii, că nu merită lucruri sau gesturi pentru ei, de aceea pot avea dificultăți în a primi ceva bun din partea celorlați. Ei pot simți multă nesiguranță, tristețe, frică, furie sau chiar ură în multe situații din viața lor și acum, sentimente de care pot fi conștienți sau nu, unele putând fi adânc îngropate în inconștientul lor. Oricum ar fi, aceste emoții conștiente sau reprimate, le influențează cu siguranță relațiile cu cei din jur într-un mod sau altul.

Parcă acești oameni tânjesc mereu după dragostea mamei sau a tatălui lor, cerând tot mai mult de la cei pe care îi au astăzi alături (poate partenerul de viață sau copiii) și simțind că niciodată nu le este de ajuns. Ei sunt într-o continuă căutare .....

Îmi amintesc că atunci când am pășit în domeniul psihologiei, cu ani în urmă, mi-am pus următoarea întrebare: Ce anume i-a determinat pe acești părinți să aibă astfel de relații cu copiii lor sau cu unii din aceștia? De fapt, îmi doream să aflu de ce mama mea s-a purtat așa cu mine. Am învățat mult despre cum funcționează psihicul ființei umane, am căutat, am cercetat cât mai multe lucrări și abordări psihoterapeutice până am ajuns să înțeleg mai bine sufletul omului și durerea mamei mele. Lucrând foarte mult cu mine însămi pe parcursul formării ca psihoterapeut, am aflat tot mai mult din motivele pe care le-ar putea avea un părinte, atunci când nu poate fi cu adevărat disponibil. Dacă copiii acestor părinți, adulți fiind acum, reușesc să se deschidă totuși, în ciuda furiei pe care încă o pot simți, dacă încep să cerceteze mai mult din istoria de viață a părinților, dacă privesc la ce experiențe au avut și ei la rândul lor, cu proprii lor părinți, sau în ce context  social s-au născut, pot începe să vadă zorii suferinței prin care au trecut cei care le-au dat viață. Căci astfel se transmite din generație în generație durerea interioară a membrilor unei familii.

De multe ori putem înțelege și mai bine aceste lucruri, dacă conectăm perioada copilăriei părinților cu istoria locurilor sau a țării în care s-au născut, din acea perioadă. Mulți dintre părinții noștri fie s-au născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial, fie după ce s-a încheiat. Dacă nu au prins chiar ei războiul, trăind cu teroarea și frica în sufletul lor, au fost născuți de oameni care aveau traume serioase în urma ororilor ce s-au întâmplat atunci (bunicii din zilele noastre).

În condițiile acestea, e mare lucru că unii au reușit și doar să supraviețuiască, să transmită viața mai departe până la noi cei de azi, fără a mai avea capacitatea de a oferi copiilor și suportul emoțional de care aceștia ar fi avut nevoie. Ei pot fi inaccesibili în continuare, căci în sufletele lor se pot da lupte grele și acum. Mai mult, în trecut nu aveau nici posibilitățile care există astăzi, de a apela la ajutor specializat,  de a intra într-un proces de psihoterapie care să-i ajute să meargă într-un mod mai optim mai departe și să se bucure din nou de viață.

Aceasta nu înseamnă că părinții nu sunt sau nu au fost vinovați pentru ceea ce au făcut sau pentru ce nu au făcut, însă dacă reușim să înțelegem mai bine DE CE au procedat așa, ni se deschid noi posibilități de a accepta ceea ce a fost, de a-i lua în inima noastră așa cum au putut ei să fie, de a ne apropia mai mult de ei și poate a ne domoli dorul și nevoia de iubire. Astfel, putem să ne simțim bine, să ne găsim în sfârșit liniștea și pacea interioară, pentru noi și pentru copiii noștri, pentru a nu transmite și noi la rândul nostru durerea mai departe.

Cu recunoștință profundă pentru puterea cu care au trecut și cei din familia mea prin viață,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

COPACUL BUN

Fiecare dintre noi este asemeni unui copac - se naște dintr-o sămânță, devine apoi un tânăr vlăstar, în timp își formează rădăcini adânci în sânul familiei de origine, în relațiile sale cu părinții, bunicii sau chiar străbunicii.

Trunchiul crește treptat tot mai mult și, în funcție de experiențele trăite, pot apărea scorburi sau goluri în interiorul său. Chiar și așa, el poate continua să crească, își va întinde ramurile sale în viață în funcție de cât curaj și echilibru a dobândit pe parcurs.

Roadele sale din care se vor hrăni alții vor fi asemănătoare și în strânsă legătură cu hrana pe care a primit-o el la rândul lui când a crescut, iar puieții săi vor fi asemenea lui dacă nu se face vreo altoire pe parcurs ....

Cât de sus aspiră? Ce visuri are sau dacă îndrăznește măcar să spere că ar putea crește mai mult, depinde în mare măsură de puterea și încrederea interioară pe care le-a acumulat în timp, ajutat fiind de îngrijitorii săi. Dacă soarele i-a spus cu sinceritate până atunci cât de frumos luminează și el, copacul care este, dacă ploaia i-a întărit credința că prin el curge o sevă bună, dacă luna i-a fost alături ori de câte ori i-a fost frică în toiul nopții, el va fi astăzi un copac puternic și curajos.

Însă dacă dragii săi îngrijitori au fost absorbiți de propriile lor nevoi și nu au putut veghea asupra sa cum i-ar fi fost lui mai bine, chiar și atunci tot poate să-și găsească esența lui bună în adâncurile sale ..... căci ea mereu a fost acolo, încă de la început. Este darul bun cu care intrăm fiecare în această viață ....

Nu uita niciodată că ești un copac bun!

Cu mult drag,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

Feminitatea – între respingere și acceptare  

"Femeie devii, nu te naști", spunea scriitoarea Simone de Beauvoir.
De unde învață femeia cum să fie femeie?  În primul rând de la mama, de la modul în care observă că se comportă mama ca femeie, cum se raportează la ea însăși, la bărbatul alături de care își trăiește viața și la ceilalți oameni.

O inspiră și  alte femei  din familia extinsă,  ce i-au fost în preajmă în copilărie (matusa, bunica, strabunica etc). De asemenea, informațiile, istoria și tipul de energie feminină existente în inconștientul familiei în care s-a născut pot avea o influență puternică asupra devenirii ei, ca femeie.

Pe de altă parte, loialitatea față de unul din părinți sau de ambii, poate avea un cuvânt important de spus în acceptarea sau neacceptarea propriei feminități. Poate fi foarte dificil atunci când, de exemplu, părinții sunt la poluri opuse în ce privește credințele și atitudinile în raport cu viața în general și cu exprimarea feminității. Imaginați-vă o femeie, copilul a doi părinți dintre care unul consideră că viața trebuie traită, că e bine să te bucuri din plin de tot ce îți oferă și altul crede că este un păcat să te înfrupți după cum poftești  din bucuriile vieții, că plăcerea este interzisă. Unde credeți că se situează femeia de azi, copilul acelor părinți? Aceasta poate rămâne prizonieră între cele două loialități (pentru mama și tatăl său) toată viața, dacă nu lucrează cu sine pentru a-și găsi propriul drum spre feminitate. Ori de câte ori își dă voie să o manifeste, bucuria îi poate fi umbrită de loialitatea pentru celălalt părinte, de “vocea” care îi spune că  acest lucru este rău, e interzis, că nu te poți bucura de plăcerea de a te simți femeie în adevaratul sens al cuvântului. Și astfel începe un adevărat război în sufletul ei, între cele două părți, și o continuă străduință să le împace. Aceste părți din interior, atât de diferite, vor începe să iasă pe rând la iveală în tot ceea ce face ea ca femeie, în funcție de bătăliile câștigate. Însă trauma cu care se alege femeia din acest război are nevoie să fie conștientizată, recunoscută si acceptată, astfel încât în cele din urmă să poată da naștere unor noi deschideri, credințe și libertăți, unei noi atitudini – cea de a fi femeie în modul care este potrivit pentru ea însăși, care o împlinește!

 

A-și da voie să fie femeie exact așa cum simte ea, poate fi minunat, îi poate aduce multă bucurie,  entuziasm și satisfacție, îi îmbunătățește relația cu sine însăși, cu cei din jur și într-un mod special cu partenerul de viață!

Îndrăznește să fii femeia care vrei tu să fii!

Cu mult drag,

Alina FLOREA

Psihoterapeut individual, de cuplu si familie

Centrul Dianthis Iasi