Ce poate părea mai firesc
decât faptul că noi oamenii, avem nevoie să comunicăm, să
relaționăm, să conversăm unii cu alții? Cum altfel am putea face acest lucru
mai simplu dacă nu purtând dialoguri? Și totuși, iată că de multe ori, pentru a
transmite mesajele în mod corect, pentru ca participanții la dialog să simtă că
au avut un beneficiu în urma acelei conversații, uneori este necesar să acordăm
mai multă atenție modului în care o facem.
Abordarea dialogică în
psihoterapie
Abordarea psihoterapeutică dialogică
(după cum ne sugerează și numele) pune cel mai mare accent pe dialog și pe
efectul vindecător al acestuia. Pentru terapeuții acestei orientări dialogul nu
este despre client, ci e un mod de a fi și a conversa cu clientul, de a fi împreună
cu el. Comunicarea dialogică înseamnă mai mult decât conversație căci participanții
la dialog dezvoltă o relație ce presupune includerea fiecăruia în dialog, ei
participând activ, fiind angajați și implicați în discuție.
Această abordare este una
din cele mai ”tinere” orientări în psihoterapie în viziunea căreia relațiile
umane nu au loc doar la nivel interpersonal, nu sunt situate doar în afara
persoanei, ci sunt încorporate și în structura individului.
Polifonia vocilor
Specificul abordării
dialogice constă în faptul că pune accentul pe polifonia vocilor, pe ideea că mintea
fiecăruia dintre noi este populată de voci multiple, de reprezentări interioare
diferite ale propriei persoane în relație cu ceilalți, dar și ale persoanelor
cu care relaționăm. Între toate aceste voci au loc numeroase relații dialogice
care ne ajută să ne utilizăm propriile resurse, luând naștere în felul acesta sinele
dialogic.
Punctul
de plecare al cercetărilor în domeniul psihologiei și al psihoterapiei având ca
obiect dialogismul au fost scrierile filosofului și criticului literar rus
Mihail Bahtin (1895-1975). Acesta, în special în analizele sale asupra
romanelor lui Dostoievsky, a pus în evidență modul în care diferite limbaje și
voci ale personajelor interacționează și își răspund reciproc (o adevărată
reprezentare a ”polifoniei” vocilor), precum și modul în care comunicarea este
un proces dinamic de redescriere a lumii.
Dialogul ”sănătos”
Potrivit perspectivei
dialogice, membrii unei familii funcționale comunică, interacționează și
participă la dialoguri iar la toate mesajele pe care ei și le transmit reciproc
(verbal sau non-verbal), ceilalți membri ai familiei oferă răspunsuri. În acest
fel, comunicarea se îmbogățește cu sensuri
diferite în funcție de context, de autorul mesajului dar și de receptorul acestuia.
În acest context, Seikkula vorbește despre voci, destinatari (ai mesajului) și
de poziționare, având în vedere că ”interlocutorii sunt co-autori activi ai
exprimării unui individ” (Bahtin, 1984, cit. în Seikkula, 2011).
Dialog vs. monolog
Problemele apar atunci când în urma transmiterii mesajelor, a verbalizării
acestora de către unul sau mai mulți membri ai familiei, ei nu primesc răspunsuri
și astfel, cuvintele lor nu mai capătă sens, iar ei se simt neînțeleși, blocați
în propriile semnificații. Această înțelegere reprezintă, potrivit lui Bahtin,
un proces creativ, fecund, în lipsa căruia membrii familiei nu mai pot evolua,
nu se pot dezvolta, nu-și pot atinge potențialul individual.
Oamenii
între care relațiile sunt de slabă calitate sunt blocați în moduri rigide,
constrângătoare, de a comunica despre problemele pe care le au, care îi
acaparează în întregime. Sau, și mai rău, ei devin incapabili să comunice,
dialogurile transformându-se în monologuri. La nivel extern, interpersonal,
monologul presupune reducerea celorlați la tăcere prin dominarea sau controlul
semnificațiilor mesajelor transmise, în timp ce la nivel intrapsihic, monologul
este rezultatul discursului unei singure voci interioare, dominante, sinele
dialogic transformându-se astfel într-un ”sine monologic”. În acest fel,
supapele prin care simptomele ar trebui să se ”vaporizeze” în cuvinte
(Seikkula, Trimble, 2005) pentru a fi eliberate, se blochează, acumulându-se în
interiorul indivizilor. Ei au dificultăți în a-și exprima emoțiile (în special
cele negative), în a vorbi despre problemele lor, ajungând să se înstrăineze
unii de alții tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de susținere reciprocă.
”A
trăi înseamnă a participa la dialog: a pune întrebări, a observa, a răspunde, a
fi de acord și așa mai departe. În acest dialog o persoană participă în
întregime și de-a lungul întregii sale vieți: cu ochii, buzele, mâinile,
sufletul, spiritul său, cu întreaga sa ființă și cu faptele sale. Ea își
investește întreaga viață în discurs, iar discursul său intră în fabrica
dialogică a vieții omenești, în simpozionul lumii” (Mihail Bahtin)
Seikkula, J. (2011), Becoming Dialogical: Psychotherapy
or a Way of Life?, The Australian
and New Zealand Journal of Family Therapy, Volume 32 Number 3 2011 pp. 179–193
Seikkula, J., Trimble, D.(2005), Healing
Elements of Therapeutic Conversation:Dialogue as an Embodiment of Love, Family Process, Vol. 44, No. 4, pp.461–475,
2005
psiholog Magda Smolinschi
