duminică, 13 noiembrie 2016

Jurnal de călătorie


Trenul a plecat. Cerul cenușiu de sfârșit de noiembrie lasă să cadă câțiva fulgi timizi. Călătoria va dura șapte ore, iar eu am uitat să pun în geantă cartea din care îmi propusesem să citesc.
Dacă privesc la starea mea interioară, mă încearcă un sentiment de liniște, de calm, de “așezat” ….. Mă gândesc la ce anume îmi dă această stare și răspunsul din interiorul meu nu întarzie să apară: sărutul cald al soțului meu la urcarea în tren, liniștea și siguranța pe care mi-o dă viața alături de el și ideea de ….“acasă”.

Mi-e somn si totuși nu pot să adorm. Privesc pe geam și savurez culorile pe care ți le oferă peisajul de sfârșit de toamnă. După un timp, trenul se oprește pentru câteva minute. Din cer cad steluțe mici de zăpadă. V-ați uitat vreodată la un fulg de nea de aproape, înainte să se topească? Eu am fost uimită când am privit unul, în acest fel. Era perfect …. nu-mi venea să cred! M-am gândit atunci că numai Dumnezeu poate crea ceva atât de frumos și perfect .... Acum însă, de la fulgii de afară, căldura din obraji mă aduce în compartiment. De data aceasta călătoresc lângă două doamne care vorbesc despre copii, relații, diete și reduceri, iar în fața mea este o altă doamnă care cred că și-ar dori un partener de discuție (tot încearcă să intre în vorbă cu unul, cu altul) și care mănâncă cât de încet poate niște chipsuri. Se pare că totuși nu vrea să deranjeze pe nimeni. Chipsurile acestea, mai mult topite decât mestecate, ca să nu facă zgomot, mă duc cu gândul la „libertate”. Oare ce ar trebui să se întâmple ca să se simtă liberă să mănânce așa cum îi place? Să fie singură în compartiment? Oare ce crede că ar spune ceilalți despre ea dacă ar ronțăi chipsurile și nu s-ar mai strădui atât să nu facă zgomot?


Rămân cu gândurile mele și încep să privesc din nou pe geam .... Pentru mine ce înseamnă „libertate”? Eu de ce am nevoie ca să mă simt liberă? După un timp începe să mi se pară tot mai clar .... eu am nevoie să-mi creez spațiul și cadrul în care să-mi pot pune în practică, să dau curs ideilor mele. Acesta cred că a fost un aspect important și în căsnicia mea; faptul că soțul mi-a oferit mereu libertatea de a-mi urma propriile vise; acest lucru ne-a unit și mai mult. Fiecare dintre noi are nevoie să fie împreună cu ceilalți, dar totodată să aibă un timp și un spațiu doar al lui, în care să fie cu sine însăși. Dacă dăm curs pasiunilor noastre, dacă ne urmăm inima și ne dezvoltăm în direcția a ceea ce ne place cu adevărat putem să ne atingem adevăratul nostru potențial. Devenim astfel tot mai buni, iar a face lucrurile din pasiune nu mai reprezintă pentru noi muncă, ci bucurie și împlinire.

Dintr-o dată îmi rup șirul gândurilor niște iepuri de câmp, ce aleargă liberi pe zăpada proaspăt așezată. Au trecut .... ce mi-a atras atenția la ei era că schimbau direcția de deplasare la o oarecare perioadă de timp. Ce aș putea să învăț eu de la acești iepuri, m-am întrebat? Într-adevar, m-au inspirat .... mi-au predat o lecție importantă: că în drumul nostru, putem oricând căpăta o nouă perspectivă, dacă privim către același lucru din unghiuri diferite, că putem fi mai flexibili.

Asta mi-a adus zâmbetul pe buze și mi-a confirmat o dată în plus cât de mult putem învăța de la animale și de la celelalte ființe din jurul nostru. Îmi amintesc cu deosebită plăcere ce a spus unul din profesorii și mentorii mei: dacă vrem să vedem cum ar trebui să arate un comportament sănătos al unui bărbat ce vrea să cucerească o femeie, să ne uităm la cocoș, la tot ritualul prin care îi face curte găinii pe care o place. La momentul acela comparația a fost revelatoare pentru mine, mi-a adus o claritate și o înțelegere deosebită asupra vieții și a lucrurilor din care e alcătuită. De atunci am început să privesc către animale, și la cum își apără și își îngrijesc puii, la felul în care îi învață și apoi îi lasă să se descurce singuri. E uimitor cât de mult putem învăța de la tot ce ne oferă natura ....



Și uite-așa am ajuns într-o altă gară. Aici încep să mi se desfășoare în față alte și alte lucruri. Am noi confirmări despre cât de importante și intense sunt relațiile dintre oameni. Văd doi tineri care se îmbrățișează și își iau rămas bun, un tată care își ajută fiica să se instaleze în compartiment și o mamă care o caută cu privirea pe la toate geamurile, văd bucurie și tristețe, regăsiri și despărțiri. Văd priviri atât de conectate care spun că legătura dintre oameni poate fi atât de puternică, încât distanța este doar un mic detaliu .... care însă doare. Credeți că în acest tablou își mai au rost cuvintele? Nu, cu siguranță. Ei doar se privesc și se simt, chiar și de la distanță. Și așa apare o lacrimă în colțul ochilor mei. Unde credeți că m-a dus ea? Tocmai la sora mea, care e pe alte meleaguri, și la relația dintre noi. Mi-e dor de ea .... și nu cred că ne vom putea privi în ochi prea curând. Însă legatura dintre noi va dăinui mereu, indiferent de distanța care ne desparte.

Au trecut deja patru ore și am parcurs mai bine de jumătate din drum. Lumina galbenă și slabă a unui lampadar dintr-o altă gară mică în care trenul nu oprește de obicei, bate cu blândețe în zăpada din jurul său. Îmi aduce aminte de vacanțele de iarnă din copilărie, când mergeam la țară. Când ne băgam seara în pat și stingeam becul în cameră, se vedea pe tavan  în mod “miraculos” reflecția focului din sobă – parcă aceeași lumină blândă, galbenă – roșiatică, care atunci ni se părea atât de jucăușă pe tavan.

Vacanțele la țară nu le voi uita niciodată. Parcă luam vacanță de la propria viață …. timpul se oprea în loc și intram pe un tărâm de poveste, în care personajele principale eram noi copiii, oile cu mieii lor, vaca, calul, păsările, cățeii și pisicile. Singura mea grijă acolo era să nu mă prindă gânsacul, pe care îl ocoleam de fiecare dată și pe care îl ocolesc și acum. Îmi amintesc cu drag de sărbătorile de iarnă, cum mergeam cu uratul și adunam o traistă plină cu mere, colăcei și nuci. Sunt adânc însemnate  aceste amintiri în interiorul meu, de aceea cred că sunt atât de importante pentru mine datinile și tradițiile românești. Și acea înțelepciune și credință a omului simplu de la țară, care mă fac mereu să mă înclin și să revin la "calea cea dreaptă" atunci când se întâmplă să mai calc pe alături.


Amintirile din copilărie m-au făcut să uit de trecerea timpului și deja mă apropii de destinație. Aud fluierul locomotivei, semn că e momentul să cobor. N-aș fi spus că au trecut șapte ore .... ce e și timpul acesta! Mă încearcă emoțiile unor noi experiențe spre care mă îndrept și sufletul îmi saltă de bucurie ....



Cu mult drag, 
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis


vineri, 4 noiembrie 2016

LOCUL  MEU  SPECIAL


După viețile multor oameni se pot scrie adevărate romane, unele dintre ele pot fi romane de dragoste, altele de călătorie, de acțiune, de război sau cine știe câte și mai câte .... Toate acestea ar avea în centru omul, cu trăirile, emoțiile și provocările lui, cu victoriile sau nereușitele sale, cu alți oameni care l-au crescut, care l-au format sau au contat pentru el. Momentele vieții prin care am trecut fiecare, se păstrează în memorie devenind amintiri sau se depun în inconștient, fără să ne mai amintim la prima vedere de ele.

Putem accesa și derula acest roman din interiorul nostru, putem reveni la el în diferite momente din viață (conștient sau inconștient) sau atunci când avem nevoie. În el se pot găsi scrise rânduri despre suferințele și dificultățile noastre, cât și despre toate bucuriile vieții, resursele și forța noastră interioară de care dispunem. În viață putem trăi momente în care avem nevoie să ne amintim de acestea din urmă, de tot ce avem mai bun și mai frumos în noi. Un astfel de moment poate fi și acela în care îngrijorarea, neliniștea și teama ne dau târcoale sau ne determină chiar să nu mai putem funcționa în mod optim. Atunci putem să ne luăm un timp pentru noi înșine, să luăm romanul vieții noastre și să îl răsfoim.  Acolo sunt toate răspunsurile la întrebările pe care le-am putea avea. Undeva, pe parcursul lui, există un loc cu totul și cu totul special .... un loc în care ne-am simțit odată bine, relaxați, odihniți și în deplină siguranță.

Amintește-ți și tu care este acest loc pentru tine .... poate în brațele mamei în copilărie, poate la gura sobei din casa bunicilor sau pe prispa de afară, poate sub un copac mare din grădină, poate în biserică, în Casa Domnului sau în brațele  Sale (pe care ți le imaginai), poate în alt loc .... un loc în care te-ai simțit bine, protejat, unde ai putut sta fără nici o grijă, relaxat și în deplină siguranță. 

Caută în romanul vieții tale pe care îl ai scris în interior acest loc special, găsește-l și păstrează-l în sufletul tău ca pe un dar de mare preț! Căci te poți reîntoarce acolo ori de câte ori simți teamă și îngrijorare (poate uneori fără motiv) pentru a-ți găsi liniștea și pacea inimii. E minunat că acest loc nu ne poate fi luat de nimeni niciodată!

Așadar, răsfoiți romanul vieții voastre până găsiți acolo în interior tot ceea ce aveți nevoie! Și păstrați-l ca pe ceva foarte valoros, căci în el se găsește cel mai de preț diamant - experiența voastră de viață, cu ajutorul căreia vă puteți scutura și puteți renaște și străluci din nou oricând!


Din inimă,
Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

marți, 18 octombrie 2016

DUREREA MAMEI ȘI A TATĂLUI MEU


Ca și copii, unele persoane s-au putut bucura de relații calde și apropiate cu părinții, în care s-au simțit confortabil și în siguranță. Aceștia sunt cei mai "norocoși" dintre noi. Altora, părinții nu au reușit să le răspundă în copilărie nevoilor de iubire necondiționată și apropiere, de valorizare și apreciere, de protecție. Acești copii, deveniți adulți, pot simți de multe ori că nu sunt destul de buni, că nu au încredere în forţele proprii, că nu merită lucruri sau gesturi pentru ei, de aceea pot avea dificultăți în a primi ceva bun din partea celorlați. Ei pot simți multă nesiguranță, tristețe, frică, furie sau chiar ură în multe situații din viața lor și acum, sentimente de care pot fi conștienți sau nu, unele putând fi adânc îngropate în inconștientul lor. Oricum ar fi, aceste emoții conștiente sau reprimate, le influențează cu siguranță relațiile cu cei din jur într-un mod sau altul.



Parcă acești oameni tânjesc mereu după dragostea mamei sau a tatălui lor, cerând tot mai mult de la cei pe care îi au astăzi alături (poate partenerul de viață sau copiii) și simțind că niciodată nu le este de ajuns. Ei sunt într-o continuă căutare .....
Îmi amintesc că atunci când am pășit în domeniul psihologiei, cu ani în urmă, mi-am pus următoarea întrebare: Ce anume i-a determinat pe acești părinți să aibă astfel de relații cu copiii lor sau cu unii din aceștia? De fapt, îmi doream să aflu de ce mama mea s-a purtat așa cu mine. Am învățat mult despre cum funcționează psihicul ființei umane, am căutat, am cercetat cât mai multe lucrări și abordări psihoterapeutice până am ajuns să înțeleg mai bine sufletul omului și durerea mamei mele. Lucrând foarte mult cu mine însămi pe parcursul formării ca psihoterapeut, am aflat tot mai mult din motivele pe care le-ar putea avea un părinte, atunci când nu poate fi cu adevărat disponibil. Dacă copiii acestor părinți, adulți fiind acum, reușesc să se deschidă totuși, în ciuda furiei pe care încă o pot simți, dacă încep să cerceteze mai mult din istoria de viață a părinților, dacă privesc la ce experiențe au avut și ei la rândul lor, cu proprii lor părinți, sau în ce context  social s-au născut, pot începe să vadă zorii suferinței prin care au trecut cei care le-au dat viață. Căci astfel se transmite din generație în generație durerea interioară a membrilor unei familii.



De multe ori putem înțelege și mai bine aceste lucruri, dacă conectăm perioada copilăriei părinților cu istoria locurilor sau a țării în care s-au născut, din acea perioadă. Mulți dintre părinții noștri fie s-au născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial, fie după ce s-a încheiat. Dacă nu au prins chiar ei războiul, trăind cu teroarea și frica în sufletul lor, au fost născuți de oameni care aveau traume serioase în urma ororilor ce s-au întâmplat atunci (bunicii din zilele noastre).

În condițiile acestea, e mare lucru că unii au reușit și doar să supraviețuiască, să transmită viața mai departe până la noi cei de azi, fără a mai avea capacitatea de a oferi copiilor și suportul emoțional de care aceștia ar fi avut nevoie. Ei pot fi inaccesibili în continuare, căci în sufletele lor se pot da lupte grele și acum. Mai mult, în trecut nu aveau nici posibilitățile care există astăzi, de a apela la ajutor specializat,  de a intra într-un proces de psihoterapie care să-i ajute să meargă într-un mod mai optim mai departe și să se bucure din nou de viață.

Aceasta nu înseamnă că părinții nu sunt sau nu au fost vinovați pentru ceea ce au făcut sau pentru ce nu au făcut, însă dacă reușim să înțelegem mai bine DE CE au procedat așa, ni se deschid noi posibilități de a accepta ceea ce a fost, de a-i lua în inima noastră așa cum au putut ei să fie, de a ne apropia mai mult de ei și poate a ne domoli dorul și nevoia de iubire. Astfel, putem să ne simțim bine, să ne găsim în sfârșit liniștea și pacea interioară, pentru noi și pentru copiii noștri, pentru a nu transmite și noi la rândul nostru durerea mai departe.


Cu recunoștință profundă pentru puterea cu care au trecut și cei din familia mea prin viață,
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis




marți, 11 octombrie 2016

ACTOR SAU SPECTATOR IN PROPRIA VIATA?


Ai simtit vreodata ca treci prin viata ca si cum altcineva ar trai in locul tau? Ca mergi zilnic la serviciu sau la scoala, petreci timp cu familia, participi la tot felul de evenimente si totusi ramai doar cu o amintire vaga despre ele sau chiar le uiti pe toate cu desavarsire chiar daca s-au intamplat saptamana trecuta sau chiar ieri? E ca si cum spectacolul vietii tale e in plina desfasurare iar tu nu simti ca esti pe scena, ca faci parte din el, nu il poti trai si simti ci poti doar sa il privesti din sala sau din culise, asa cum fac si ceilalti. Doar ca pentru ei este firesc sa fie spectatori ai vietii tale si actori in propriile vieti.

Asta se intampla atunci cand partea emotionala  din fiinta completa care esti  a amortit, a invatat sa fie bine controlata  si nu se mai poate conecta la experientele vietii, la oamenii din jur, la intregul care inseamna lumea in care traiești.

Te-ai obisnuit sa gandesti mult, sa analizezi, sa rezolvi probleme, sa cauti solutii si sa iei decizii. Toate astea le faci cu mintea, cu partea ta cognitiva, rationala. Dar cu emotiile tale cum ramane? Adesea, cand partea afectiva este amortita cauti mereu raspunsurile in exterior, te raportezi la cei din jur ca sa afli daca e bine sau nu ceea ce faci, cauti repere in carti, in ceea ce fac sau spun altii.

Experientele tale din trecut, inca de cand erai mic copil, te-au invatat ca a simti poate fi prea dureros si ca in felul acesta ai putea pierde controlul asupra propriei vieti. Asa ca ai invatat usor, usor, sa te detasezi de emotiile si sentimentele tale, sa le negi sau sa le treci prin filtrul gandirii. Cu timpul ai devenit expert in a te apara de ele, a le tine la distanta, a nu le mai trai si te-ai convins de multe ori ca asa este corect.

Poate chiar ai inceput sa eviti din ce in ce mai mult contactele cu ceilalti de teama de a nu fi ranit sau ai invatat sa porti masti pentru ca nu ai stiut cum altfel sa reactionezi in anumite situatii. Uneori poate consideri ca toti cei din jur au ceva cu tine, ca sunt rau intentionati si ai inceput sa proiectezi furia pe care niciodata nu ti-ai dat voie sa o accepti si sa o exprimi.

Cu siguranta pana acum este cel mai bun lucru pe care l-ai fi putut face, a fost calea prin care ai putut supravietui in momentele in care resursele tale interioare nu erau suficient de puternice ca sa te apere de ranile care ti-au fost provocate cu sau fara intentie.

Totusi, de la un timp ai inceput sa te intrebi: de ce nu pot simti bucurie atunci cand reusesc sa ating un obiectiv pe care mi l-am dorit foarte mult? De ce nu simt satisfactia lucrului bine facut? Cum se face ca imi amintesc prea putine intamplari din copilaria mea? De ce nu ma pot conecta cu ceilalti la un nivel mai profund? Dar oare eu pot sa iubesc? Cum se simte atunci cand iubesti? Cum stiu ca iubesc si sunt iubit?
Fiinta noastra este un intreg format din interdependenta corp-suflet-minte. Disocierea, separarea si indepartarea partii emotionale din noi apare ca urmare a traumelor (ranirilor) traite in trecut sau preluate de la inaintasii nostri si este intretinuta si de societatea in care traim. Ea incurajeaza si valorizeaza gandirea in detrimentul simtirii pe care o considera inferioara. Mai mult, noi am invatat inca de mici ca a-ti manifesta emotiile nu se cuvine (vezi educatia data baietilor – „E rusine sa plangi!”) sau ca a simti orice fel de emotie nu e important – „Lasa c-o sa-ti treaca!”.

Detasarea de emotiile neplacute, mai ales daca procesul incepe in primii ani de viata, ne fereste de o parte din suferinta, dar pretul este unul foarte mare: ne priveaza si de emotiile bune care dau sens si savoare vietii si ofera semnificatie si rezonanta afectiva fiecarei clipe traite. Toate emotiile, fie ele placute sau neplacute ne permit sa ne simtim conectati cu fiintele din jurul nostru si cu Intregul mai mare din care facem parte. Daca avem capacitatea de a le identifica, a le gestiona si a le accepta ca fiind parte din noi, ele ne ajuta sa simtim cu sufletul si corpul, nu doar sa intelegem cu mintea, ca Raiul ESTE pe pamant si ca sensul profund al vietii noastre este de a fi fericiti.

Tu ce alegi sa fii - actor sau spectator in propria viata?

Cu mult drag,
Magdalena Smolinschi

Psihoterapeut Centrul Dianthis

vineri, 7 octombrie 2016

COPACUL BUN


Fiecare dintre noi este asemeni unui copac - se naște dintr-o sămânță, devine apoi un tânăr vlăstar, în timp își formează rădăcini adânci în sânul familiei de origine, în relațiile sale cu părinții, bunicii sau chiar străbunicii.
Trunchiul crește treptat tot mai mult și, în funcție de experiențele trăite, pot apărea scorburi sau goluri în interiorul său. Chiar și așa, el poate continua să crească, își va întinde ramurile sale în viață în funcție de cât curaj și echilibru a dobândit pe parcurs.
Roadele sale din care se vor hrăni alții vor fi asemănătoare și în strânsă legătură cu hrana pe care a primit-o el la rândul lui când a crescut, iar puieții săi vor fi asemenea lui dacă nu se face vreo altoire pe parcurs ....

Cât de sus aspiră? Ce visuri are sau dacă îndrăznește măcar să spere că ar putea crește mai mult, depinde în mare măsură de puterea și încrederea interioară pe care le-a acumulat în timp, ajutat fiind de îngrijitorii săi. Dacă soarele i-a spus cu sinceritate până atunci cât de frumos luminează și el, copacul care este, dacă ploaia i-a întărit credința că prin el curge o sevă bună, dacă luna i-a fost alături ori de câte ori i-a fost frică în toiul nopții, el va fi astăzi un copac puternic și curajos.

Însă dacă dragii săi îngrijitori au fost absorbiți de propriile lor nevoi și nu au putut veghea asupra sa cum i-ar fi fost lui mai bine, chiar și atunci tot poate să-și găsească esența lui bună în adâncurile sale ..... căci ea mereu a fost acolo, încă de la început. Este darul bun cu care intrăm fiecare în această viață ....
Nu uita niciodată că ești un copac bun!

Cu mult drag,
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis

duminică, 17 iulie 2016

CORPUL ,  FRUMUSEȚEA  ȘI  FEMINITATEA


În ultimul timp am tot primit remarci de genul: "Te-ai mai îngrașat!" De multe ori răspund simplu "da", ceea ce am observat că îi surprinde pe mulți, în special pe femei, unele fiind de-a dreptul intrigate că nu-mi fac probleme pentru acest lucru. Dacă nu dezvolt eu discuția, nu se pot abține și continuă să vină cu tot felul de remarci și exemple ce reglementează "norma" societății în care trăim despre a fi o femeie frumoasă. Când le spun că eu mă simt bine în pielea mea, că mă bucur de corpul meu și înțeleg că trece prin transformări absolut normale odată cu înaintarea în vârstă, și că îi sunt recunoscătoare că mă ajută și mă susține în fiecare zi, ele rămân de-a dreptul fără cuvinte un timp. Încep apoi să îmi dea tot felul de exemple despre câte griji își fac ele, când văd că mai pun ceva kilograme în timp și desigur, multe sfaturi.

Mi-am dat seama treptat câtă suferință le aduce femeilor "norma", care este atât de mediatizată în zilele noastre, care spune ce înseamnă o femeie frumoasă: să fie slabă, preferabil cu picioare lungi și sânii generoși  și  neapărat bronzată (indiferent de sezon). Mass-media este plină de astfel de imagini pe care le promovează intens și care devin în timp normă. Așa au ajuns și operațiile de mărire de sâni să fie atât de căutate! Mai mult, astăzi se vehiculează în mod eronat tot mai mult ideea că o femeie este mai atrăgătoare cu cât este mai sumar îmbrăcată. Pe când, studiile în domeniu arată că de fapt un bărbat este mai degrabă atras de o femeie care păstrează o anumită notă de mister, pe care acesta trebuie să o descopere și să o cucerească în timp.

Care este efectul acestor aspecte în rândul femeilor, dar și al adolescentelor și chiar al fetițelor (vezi păpușa Barbie)? Cred că poate zgudui ființa umană direct din temelii, afectându-i în mod direct încrederea în sine! Iar de aceasta depinde calitatea relațiilor cu cei din jur, randamentul la locul de muncă și multe alte aspecte ale vieții persoanei în cauză. În relația de cuplu de exemplu, femeia nu se mai simte sigură pe ea deoarece nu se mai consideră frumoasă, se retrage mai mult în interior, se distanțează și poate avea chiar bănuieli că soțul ar putea să o înșele, nefiind conștientă că tocmai această atitudine a ei poate crea contextul favorabil pentru infidelitatea partenerului.


Pe când frumusețea și feminitatea sunt o stare de a fi și de a-ți purta corpul de femeie la orice vârstă! Am văzut femei mai înaintate în vârstă care nu mai arătau ca în adolescență, dar care emanau frumusețe și feminitate prin toți porii, erau încrezătoare și se bucurau cu adevărat de viață.


Energia feminină poate fi minunată la orice vârstă dacă îți dai voie să te bucuri de ea!!!



Cu mult drag,
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis

sâmbătă, 2 iulie 2016

Feminitatea – între respingere și acceptare  


"Femeie devii, nu te naști", spunea scriitoarea Simone de Beauvoir.
De unde învață femeia cum să fie femeie?  În primul rând de la mama, de la modul în care observă că se comportă mama ca femeie, cum se raportează la ea însăși, la bărbatul alături de care își trăiește viața și la ceilalți oameni.

O inspiră și  alte femei  din familia extinsă,  ce i-au fost în preajmă în copilărie (matusa, bunica, strabunica etc). De asemenea, informațiile, istoria și tipul de energie feminină existente în inconștientul familiei în care s-a născut pot avea o influență puternică asupra devenirii ei, ca femeie.



Pe de altă parte, loialitatea față de unul din părinți sau de ambii, poate avea un cuvânt important de spus în acceptarea sau neacceptarea propriei feminități. Poate fi foarte dificil atunci când, de exemplu, părinții sunt la poluri opuse în ce privește credințele și atitudinile în raport cu viața în general și cu exprimarea feminității. Imaginați-vă o femeie, copilul a doi părinți dintre care unul consideră că viața trebuie traită, că e bine să te bucuri din plin de tot ce îți oferă și altul crede că este un păcat să te înfrupți după cum poftești  din bucuriile vieții, că plăcerea este interzisă. Unde credeți că se situează femeia de azi, copilul acelor părinți? Aceasta poate rămâne prizonieră între cele două loialități (pentru mama și tatăl său) toată viața, dacă nu lucrează cu sine pentru a-și găsi propriul drum spre feminitate. Ori de câte ori își dă voie să o manifeste, bucuria îi poate fi umbrită de loialitatea pentru celălalt părinte, de “vocea” care îi spune că  acest lucru este rău, e interzis, că nu te poți bucura de plăcerea de a te simți femeie în adevaratul sens al cuvântului. Și astfel începe un adevărat război în sufletul ei, între cele două părți, și o continuă străduință să le împace. Aceste părți din interior, atât de diferite, vor începe să iasă pe rând la iveală în tot ceea ce face ea ca femeie, în funcție de bătăliile câștigate. Însă trauma cu care se alege femeia din acest război are nevoie să fie conștientizată, recunoscută si acceptată, astfel încât în cele din urmă să poată da naștere unor noi deschideri, credințe și libertăți, unei noi atitudini – cea de a fi femeie în modul care este potrivit pentru ea însăși, care o împlinește!
 

A-și da voie să fie femeie exact așa cum simte ea, poate fi minunat, îi poate aduce multă bucurie,  entuziasm și satisfacție, îi îmbunătățește relația cu sine însăși, cu cei din jur și într-un mod special cu partenerul de viață!

Îndrăznește să fii femeia care vrei tu să fii!


Cu mult drag,

Alina FLOREA
Psihoterapeut individual, de cuplu si familie
Centrul Dianthis Iasi