luni, 20 februarie 2017

Prea mare distanța dintre noi!





Ne apropiem de oamenii de lângă noi căutând să umplem golurile lăsate cândva de alții în sufletele noastre, căutând în mod inconștient ceea ce nu am găsit în relațiile cu persoanele semnificative din viața noastră.

Ne apropiem de alții cu gândul că vom avea nevoie de ei altă dată. O facem ca să-i folosim pentru propriile noastre interese, subordonându-i propriilor noastre scopuri, ca și cum am putea dispune de ei după bunul nostru plac.

Uneori ne apropiem de ei pentru a-i ajuta, gândind că suntem motivați de sentimente nobile, înălțătoare. Din atâta nobilitate sufletească uităm să ne mai întrebăm dacă celălalt ne-a cerut ajutorul sau dacă are nevoie de ceva de la noi (fie vorba între noi, ar fi mai simplu dacă am întreba direct persoana în cauză). Și astfel, ajungem să-i oferim acest ajutor din nevoia noastră de a fi utili, din dorința de a ne alina de fapt propria suferință pe care o trăim atunci când intrăm în contact cu destinul celuilalt. Sau dimpotrivă, intrăm în relație cu alții cu așteptări mai mult sau mai puțin realiste de la ei, sperând ca ei să intuiască suferința noastră și să ne sară în ajutor, să ne aprobe sau să coalizeze cu noi împotriva altora.

Adesea ne lipsește apropierea reală, sănătoasă, de pe poziții echilibrate, cu respect profund față de ființa de lângă noi, cu bucurie reală și sinceră pentru reușitele lui, cu compasiune autentică în momentele de cumpănă, fără a-i fi alături din nevoie sau din obligație și fără dorința de a interveni în destinul său.


Avem nevoie de autenticitate și sinceritate mai întâi față de noi înșine pentru a putea fi sinceri cu ceilalți. Avem nevoie să găsim în noi puterea de a ne deschide inimile fără frica de a nu fi răniți, cu iubire și cu bucurie, pentru că asta ne va ajuta să simțim că facem parte cu toții dintr-un întreg mai mare, să simțim puterea lui „împreună”. 

Vom putea face asta când vom cunoaște cine suntem cu adevărat, când vom avea încredere în noi înșine și când ne vom iubi în mod autentic. Atunci vom ști cum să îi iubim și pe ceilați fără să îi lăsăm să ne rănească sau să ne folosească, vom ști să facem diferența între propriile noastre răni și bucurii și cele care le aparțin lor. Vom ști până unde se întinde spațiul nostru și unde începe al celuilalt, vom ști până unde să mergem către acea ființă cu bucurie și cât să o lăsăm să se apropie de noi, cu respect față de propriile noastre granițe. Vom ști unde se termină „al meu”, unde începe „al tău” și cât se întinde „al nostru”.

Devenim mai apropiați unii ce ceilalți pe măsură ce distanța din interior pe care o mai avem de parcurs până la esența noastră devine mai mică pentru că ceea ce e în interior proiectăm și în afară.  De fapt nici nu vom mai avea nevoie de distanțe atât de mari între noi, pentru că vom simți că suntem cu toții una și că apropiindu-ne de ceilalți ne apropiem de noi înșine.

Cu drag și cu apropiere,
Magda

joi, 16 februarie 2017

 A FI PĂRINTE - ÎNTRE VINOVĂȚIE ȘI ACCEPTARE


Am gresit, simt ca am gresit in trecut fata de copilul meu. Nu am fost prezenta cu adevarat  de multe ori cand a avut nevoie, nu am ascultat-o cu atentie pe fiica mea ce avea sa-mi spuna, facand si altceva in timp ce stateam de vorba, mi-am varsat emotiile mele negative pe care nu le-am putut gestiona pe ea, dar cel mai mult m-a durut multa vreme o palma pe care i-am dat-o la un moment dat. Stiu ca mi-am ranit mult copilul atunci, mi-am dat seama din secunda in care am facut-o, cand am vazut ca i-a ramas urma rosie pe fata. Acela a fost un moment in care parca m-am trezit, mi-am dat seama ce fac .... as fi vrut sa spal cu ceva urma aceea sa nu se mai vada, pentru ca ma simteam atat de vinovata, dar mi-am dat seama ca de fapt palma aceea i-am tras-o in suflet si va ramane pentru totdeauna acolo.

Stiu ca am gresit si vinovatia pe care am simtit-o mai tarziu cand am inceput sa studiez psihologia a fost si mai grea pentru ca deja copilul meu era destul de mare, iar eu gresisem destul de mult. As fi vrut cu tot sufletul atunci sa fi putut da timpul inapoi, sa fac altfel ca sa ii fie mai bine! Nu am putut decat sa invat sa accept in timp ca am fost in fiecare moment din trecut cea mai buna varianta a mea ca parinte, pe cat am putut, si sa imbunatatesc lucrurile in prezent.

Am cautat in interiorul meu sa vad ce m-a determinat sa o lovesc atunci si mi-am dat seama ca ranile nevindecate pe care le aveam si eu inca din copilarie, m-au impins sa fac asta. Mergand mai departe apoi, am realizat ca la fel li s-a intamplat si parintilor mei, tot din trauma lor s-au raportat la mine (de aceea am suferit atat ca si copil), si ne putem astfel intoarce cat dorim in trecut, la cei dinaintea noastra, caci mereu vom gasi alte si alte dureri adanci care si-au pus amprenta peste ani, pe fiecare in copilaria sa. De aceea e atat de important ce traieste copilul in primii ani de viata, deoarece asta ii va influenta tot restul zilelor sale!

Cu siguranta, fiecare dintre noi am gresit intr-un fel sau altul fata de copiii nostri, insa avem nevoie ca parinti sa intelegem ca am facut in fiecare moment tot ce am considerat noi atunci ca fiind mai bine pentru copiii nostri, ca am fost bine intentionati si ca i-am iubit cu adevarat, chiar daca poate nu a fost cel mai potrivit mod in care le-am aratat asta.

E nevoie sa ne acceptam in primul rand pe noi insine ca parinti, asa cum am putut noi sa fim si sa facem de acum inainte ceva diferit pentru a ne apropia de copiii nostri intr-un mod cat mai sanatos:  sa ne cunoastem mai bine si sa lucram cu noi insine pentru a ne vindeca ranile pe care le avem poate  inca din copilarie si care ne influenteaza relatia cu proprii copii, sa fim mai prezenti atunci cand suntem impreuna cu ei si sa le oferim ceea ce observam ca au nevoie, sa renuntam la relatia de tip Stapan-Supus, pentru una in care fiecare primeste respect, atentie si valoare, in care invatam deopotriva unii de la altii, in cadrul unor reguli clare si stabilite de comun acord.

Pentru a ajunge cu adevarat la copiii nostri, e nevoie sa ne indreptam mai intai, cu blandete, catre noi insine!

Cu multa acceptare,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis




sâmbătă, 11 februarie 2017

VIATA IN DOI - O ARTA A DANSULUI  IMPREUNA


Cum incepe dansul in doi? Mai intai cineva face primul pas, ia initiativa, iar celalalt accepta sau nu invitatia. Interesant e ca dansul lor continua chiar daca acea persoana refuza, intr-un fel sau altul cei doi continua sa danseze impreuna cat timp sunt intr-o relatie.

Insa, de alegerile pe care le face fiecare depinde cum va fi aceasta experienta in doi. Daca celalalt accepta invitatia pe care partenerul o face si isi da voie sa fie dus cu totul in lumea acestuia, renunta la orice urma de control in relatie si se abandoneaza pur si simplu, poate descoperi parti ale propriei persoane dintre cele mai surprinzatoare, spontane si creative .... se poate bucura cu adevarat de momentul prezent, de sine, de celalalt si de dansul lor impreuna.
Astfel, cei doi se pot conecta mai profund, se pot simti mai bine unul pe altul. Ghidati de increderea pe care si-o ofera reciproc, ei pot conduce acest dans cand unul cand celalalt pe drumul unei vieti frumoase impreuna.

Ce minunat de-ar fi asa simplu, ar spune unii! Nu am spus ca e simplu, dar relatia de cuplu poate fi cea mai mare provocare din viata noastra, sa evoluam .... sa vindecam cat mai mult din fricile noastre de a nu pierde controlul, sa alegem sa renuntam la a ne mai lupta cu partenerul nostru si sa incepem sa descoperim pas cu pas tot ce are el mai  bun si mai frumos, sa avem tot mai multa incredere sa ne lasam in grija sa, in puterea sa, sa ne abandonam cu totul in "bratele" lui, ca abia atunci sa putem afla si cine suntem noi cu adevarat ....

Dar tocmai in asta consta arta de a face dansul nostru minunat impreuna! Cine nu s-a impiedicat macar o data cand  a invatat sa danseze, cine nu si-a calcat partenerul "pe picior" cand au incercat primii pasi, insa cum poate arata un dans la care au lucrat ambii parteneri, in care au pus amandoi toata implicarea, curajul, iubirea si pasiunea? Si mai ales .... cum se poate simti un astfel de dans? Cum s-ar putea descrie asa ceva in cuvinte? "Bucurie", "fericire".... parca tot nu pot cuprinde esenta acelui "dans" impreuna. Este vorba mai degraba despre a simti ca traiesti cu adevarat!

Dansul vostru in doi in ce stadiu este? Tu ce alegi? Ai destul curaj pentru a lua si tu initiativa, chiar daca asta inseamna mai multe renuntari si mai putine frici pentru tine? Ce esti dispus sa lasi in urma sau sa imbunatatesti la tine pentru a putea fi cea mai buna varianta a ta ca "dansator" in doi?


Cu recunostinta pentru toti pasii pe care i-am facut gresit dar din care am invatat sa dansez tot mai bine,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis







marți, 3 ianuarie 2017

BUCURIA DE A TRĂI


Uneori putem avea momente în care, când trecem prin perioade bune și foarte bune, ne cuprinde o teamă că acea stare minunată, acel sentiment atât de frumos nu va ține prea mult, că se va întâmpla ceva ce ne va face să revenim la frustrare și disconfort. 

Ca și cum ne-ar fi teamă că noi chiar am fi fericiți, iar apoi am pierde această fericire. Astfel, nu ne mai dăm voie să avem încredere, să ne bucurăm pe deplin, să ne trăim cu toată ființa noastră viața în momentul prezent. Paradoxul este că tocmai acest lucru ne asigură nefericirea!  
Ce ironie, parcă ar râde viața de noi când ni se întâmplă asta și ne întrebăm de-a dreptul uimiți cum de am ajuns în punctul în care ne aflăm, când ne-am străduit atât de mult, când am făcut tot ce am putut tocmai să nu se întâmple așa!

Dar despre ce vorbim aici? Despre un efort imens care de cele mai multe ori ne seacă de energie și nu ne mai rămâne și pentru a face ceea ce este cu adevărat important pentru noi și pentru oamenii dragi sufletului nostru. Vorbim despre nevoia de a ne controla propria viață și chiar viețile celor din jurul nostru, în speranța că astfel riscăm cât mai puțin.

Riscăm cât mai puțin din ce anume, dragii mei? Din a fi fericiți, din a lua și a primi de la viață tot ceea ce ne umple sufletul de bucurie și entuziasm, din a visa și a ne realiza visele, din a ne da voie să simțim până în măduva oaselor și să vibram de viața cu care am fost binecuvântați și care curge prin noi?

Da, știu că o astfel de teamă îți poate lua din avânt și din energie, că te poate face să trăiești doar până la un anumit nivel, în primul rând pentru că am simțit-o în trecut pe propria piele ani de-a rândul. Însă mai știu și că dacă lucrezi cu tine însăți, dacă faci schimbări în adâncul sufletului tău care să te ajute să obții sau să păstrezi în viața ta tot ce e mai potrivit pentru tine, vei ajunge să simți cu fiecare provocare ce vine și pe care o gestionezi ulterior cu totul altfel, că poți să te bucuri cu adevărat de tine, de cei dragi și de viața ta, că poți să renunți la control și să-ți dai voie în sfârșit să fii fericit!


Căută așadar în adâncul sufletului tău curaj pentru a privi în interior, putere pentru a face schimbările de care ai nevoie și energie pentru a te veseli, pentru a râde cu toată inima la viață și a o trăi așa cum ai visat odată sau poate cum începi acum să visezi! Liber și deschis ....


Cu multă bucurie în suflet,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis


duminică, 13 noiembrie 2016

Jurnal de călătorie


Trenul a plecat. Cerul cenușiu de sfârșit de noiembrie lasă să cadă câțiva fulgi timizi. Călătoria va dura șapte ore, iar eu am uitat să pun în geantă cartea din care îmi propusesem să citesc.
Dacă privesc la starea mea interioară, mă încearcă un sentiment de liniște, de calm, de “așezat” ….. Mă gândesc la ce anume îmi dă această stare și răspunsul din interiorul meu nu întarzie să apară: sărutul cald al soțului meu la urcarea în tren, liniștea și siguranța pe care mi-o dă viața alături de el și ideea de ….“acasă”.

Mi-e somn si totuși nu pot să adorm. Privesc pe geam și savurez culorile pe care ți le oferă peisajul de sfârșit de toamnă. După un timp, trenul se oprește pentru câteva minute. Din cer cad steluțe mici de zăpadă. V-ați uitat vreodată la un fulg de nea de aproape, înainte să se topească? Eu am fost uimită când am privit unul, în acest fel. Era perfect …. nu-mi venea să cred! M-am gândit atunci că numai Dumnezeu poate crea ceva atât de frumos și perfect .... Acum însă, de la fulgii de afară, căldura din obraji mă aduce în compartiment. De data aceasta călătoresc lângă două doamne care vorbesc despre copii, relații, diete și reduceri, iar în fața mea este o altă doamnă care cred că și-ar dori un partener de discuție (tot încearcă să intre în vorbă cu unul, cu altul) și care mănâncă cât de încet poate niște chipsuri. Se pare că totuși nu vrea să deranjeze pe nimeni. Chipsurile acestea, mai mult topite decât mestecate, ca să nu facă zgomot, mă duc cu gândul la „libertate”. Oare ce ar trebui să se întâmple ca să se simtă liberă să mănânce așa cum îi place? Să fie singură în compartiment? Oare ce crede că ar spune ceilalți despre ea dacă ar ronțăi chipsurile și nu s-ar mai strădui atât să nu facă zgomot?


Rămân cu gândurile mele și încep să privesc din nou pe geam .... Pentru mine ce înseamnă „libertate”? Eu de ce am nevoie ca să mă simt liberă? După un timp începe să mi se pară tot mai clar .... eu am nevoie să-mi creez spațiul și cadrul în care să-mi pot pune în practică, să dau curs ideilor mele. Acesta cred că a fost un aspect important și în căsnicia mea; faptul că soțul mi-a oferit mereu libertatea de a-mi urma propriile vise; acest lucru ne-a unit și mai mult. Fiecare dintre noi are nevoie să fie împreună cu ceilalți, dar totodată să aibă un timp și un spațiu doar al lui, în care să fie cu sine însăși. Dacă dăm curs pasiunilor noastre, dacă ne urmăm inima și ne dezvoltăm în direcția a ceea ce ne place cu adevărat putem să ne atingem adevăratul nostru potențial. Devenim astfel tot mai buni, iar a face lucrurile din pasiune nu mai reprezintă pentru noi muncă, ci bucurie și împlinire.

Dintr-o dată îmi rup șirul gândurilor niște iepuri de câmp, ce aleargă liberi pe zăpada proaspăt așezată. Au trecut .... ce mi-a atras atenția la ei era că schimbau direcția de deplasare la o oarecare perioadă de timp. Ce aș putea să învăț eu de la acești iepuri, m-am întrebat? Într-adevar, m-au inspirat .... mi-au predat o lecție importantă: că în drumul nostru, putem oricând căpăta o nouă perspectivă, dacă privim către același lucru din unghiuri diferite, că putem fi mai flexibili.

Asta mi-a adus zâmbetul pe buze și mi-a confirmat o dată în plus cât de mult putem învăța de la animale și de la celelalte ființe din jurul nostru. Îmi amintesc cu deosebită plăcere ce a spus unul din profesorii și mentorii mei: dacă vrem să vedem cum ar trebui să arate un comportament sănătos al unui bărbat ce vrea să cucerească o femeie, să ne uităm la cocoș, la tot ritualul prin care îi face curte găinii pe care o place. La momentul acela comparația a fost revelatoare pentru mine, mi-a adus o claritate și o înțelegere deosebită asupra vieții și a lucrurilor din care e alcătuită. De atunci am început să privesc către animale, și la cum își apără și își îngrijesc puii, la felul în care îi învață și apoi îi lasă să se descurce singuri. E uimitor cât de mult putem învăța de la tot ce ne oferă natura ....



Și uite-așa am ajuns într-o altă gară. Aici încep să mi se desfășoare în față alte și alte lucruri. Am noi confirmări despre cât de importante și intense sunt relațiile dintre oameni. Văd doi tineri care se îmbrățișează și își iau rămas bun, un tată care își ajută fiica să se instaleze în compartiment și o mamă care o caută cu privirea pe la toate geamurile, văd bucurie și tristețe, regăsiri și despărțiri. Văd priviri atât de conectate care spun că legătura dintre oameni poate fi atât de puternică, încât distanța este doar un mic detaliu .... care însă doare. Credeți că în acest tablou își mai au rost cuvintele? Nu, cu siguranță. Ei doar se privesc și se simt, chiar și de la distanță. Și așa apare o lacrimă în colțul ochilor mei. Unde credeți că m-a dus ea? Tocmai la sora mea, care e pe alte meleaguri, și la relația dintre noi. Mi-e dor de ea .... și nu cred că ne vom putea privi în ochi prea curând. Însă legatura dintre noi va dăinui mereu, indiferent de distanța care ne desparte.

Au trecut deja patru ore și am parcurs mai bine de jumătate din drum. Lumina galbenă și slabă a unui lampadar dintr-o altă gară mică în care trenul nu oprește de obicei, bate cu blândețe în zăpada din jurul său. Îmi aduce aminte de vacanțele de iarnă din copilărie, când mergeam la țară. Când ne băgam seara în pat și stingeam becul în cameră, se vedea pe tavan  în mod “miraculos” reflecția focului din sobă – parcă aceeași lumină blândă, galbenă – roșiatică, care atunci ni se părea atât de jucăușă pe tavan.

Vacanțele la țară nu le voi uita niciodată. Parcă luam vacanță de la propria viață …. timpul se oprea în loc și intram pe un tărâm de poveste, în care personajele principale eram noi copiii, oile cu mieii lor, vaca, calul, păsările, cățeii și pisicile. Singura mea grijă acolo era să nu mă prindă gânsacul, pe care îl ocoleam de fiecare dată și pe care îl ocolesc și acum. Îmi amintesc cu drag de sărbătorile de iarnă, cum mergeam cu uratul și adunam o traistă plină cu mere, colăcei și nuci. Sunt adânc însemnate  aceste amintiri în interiorul meu, de aceea cred că sunt atât de importante pentru mine datinile și tradițiile românești. Și acea înțelepciune și credință a omului simplu de la țară, care mă fac mereu să mă înclin și să revin la "calea cea dreaptă" atunci când se întâmplă să mai calc pe alături.


Amintirile din copilărie m-au făcut să uit de trecerea timpului și deja mă apropii de destinație. Aud fluierul locomotivei, semn că e momentul să cobor. N-aș fi spus că au trecut șapte ore .... ce e și timpul acesta! Mă încearcă emoțiile unor noi experiențe spre care mă îndrept și sufletul îmi saltă de bucurie ....



Cu mult drag, 
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis


vineri, 4 noiembrie 2016

LOCUL  MEU  SPECIAL


După viețile multor oameni se pot scrie adevărate romane, unele dintre ele pot fi romane de dragoste, altele de călătorie, de acțiune, de război sau cine știe câte și mai câte .... Toate acestea ar avea în centru omul, cu trăirile, emoțiile și provocările lui, cu victoriile sau nereușitele sale, cu alți oameni care l-au crescut, care l-au format sau au contat pentru el. Momentele vieții prin care am trecut fiecare, se păstrează în memorie devenind amintiri sau se depun în inconștient, fără să ne mai amintim la prima vedere de ele.

Putem accesa și derula acest roman din interiorul nostru, putem reveni la el în diferite momente din viață (conștient sau inconștient) sau atunci când avem nevoie. În el se pot găsi scrise rânduri despre suferințele și dificultățile noastre, cât și despre toate bucuriile vieții, resursele și forța noastră interioară de care dispunem. În viață putem trăi momente în care avem nevoie să ne amintim de acestea din urmă, de tot ce avem mai bun și mai frumos în noi. Un astfel de moment poate fi și acela în care îngrijorarea, neliniștea și teama ne dau târcoale sau ne determină chiar să nu mai putem funcționa în mod optim. Atunci putem să ne luăm un timp pentru noi înșine, să luăm romanul vieții noastre și să îl răsfoim.  Acolo sunt toate răspunsurile la întrebările pe care le-am putea avea. Undeva, pe parcursul lui, există un loc cu totul și cu totul special .... un loc în care ne-am simțit odată bine, relaxați, odihniți și în deplină siguranță.

Amintește-ți și tu care este acest loc pentru tine .... poate în brațele mamei în copilărie, poate la gura sobei din casa bunicilor sau pe prispa de afară, poate sub un copac mare din grădină, poate în biserică, în Casa Domnului sau în brațele  Sale (pe care ți le imaginai), poate în alt loc .... un loc în care te-ai simțit bine, protejat, unde ai putut sta fără nici o grijă, relaxat și în deplină siguranță. 

Caută în romanul vieții tale pe care îl ai scris în interior acest loc special, găsește-l și păstrează-l în sufletul tău ca pe un dar de mare preț! Căci te poți reîntoarce acolo ori de câte ori simți teamă și îngrijorare (poate uneori fără motiv) pentru a-ți găsi liniștea și pacea inimii. E minunat că acest loc nu ne poate fi luat de nimeni niciodată!

Așadar, răsfoiți romanul vieții voastre până găsiți acolo în interior tot ceea ce aveți nevoie! Și păstrați-l ca pe ceva foarte valoros, căci în el se găsește cel mai de preț diamant - experiența voastră de viață, cu ajutorul căreia vă puteți scutura și puteți renaște și străluci din nou oricând!


Din inimă,
Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

marți, 18 octombrie 2016

DUREREA MAMEI ȘI A TATĂLUI MEU


Ca și copii, unele persoane s-au putut bucura de relații calde și apropiate cu părinții, în care s-au simțit confortabil și în siguranță. Aceștia sunt cei mai "norocoși" dintre noi. Altora, părinții nu au reușit să le răspundă în copilărie nevoilor de iubire necondiționată și apropiere, de valorizare și apreciere, de protecție. Acești copii, deveniți adulți, pot simți de multe ori că nu sunt destul de buni, că nu au încredere în forţele proprii, că nu merită lucruri sau gesturi pentru ei, de aceea pot avea dificultăți în a primi ceva bun din partea celorlați. Ei pot simți multă nesiguranță, tristețe, frică, furie sau chiar ură în multe situații din viața lor și acum, sentimente de care pot fi conștienți sau nu, unele putând fi adânc îngropate în inconștientul lor. Oricum ar fi, aceste emoții conștiente sau reprimate, le influențează cu siguranță relațiile cu cei din jur într-un mod sau altul.



Parcă acești oameni tânjesc mereu după dragostea mamei sau a tatălui lor, cerând tot mai mult de la cei pe care îi au astăzi alături (poate partenerul de viață sau copiii) și simțind că niciodată nu le este de ajuns. Ei sunt într-o continuă căutare .....
Îmi amintesc că atunci când am pășit în domeniul psihologiei, cu ani în urmă, mi-am pus următoarea întrebare: Ce anume i-a determinat pe acești părinți să aibă astfel de relații cu copiii lor sau cu unii din aceștia? De fapt, îmi doream să aflu de ce mama mea s-a purtat așa cu mine. Am învățat mult despre cum funcționează psihicul ființei umane, am căutat, am cercetat cât mai multe lucrări și abordări psihoterapeutice până am ajuns să înțeleg mai bine sufletul omului și durerea mamei mele. Lucrând foarte mult cu mine însămi pe parcursul formării ca psihoterapeut, am aflat tot mai mult din motivele pe care le-ar putea avea un părinte, atunci când nu poate fi cu adevărat disponibil. Dacă copiii acestor părinți, adulți fiind acum, reușesc să se deschidă totuși, în ciuda furiei pe care încă o pot simți, dacă încep să cerceteze mai mult din istoria de viață a părinților, dacă privesc la ce experiențe au avut și ei la rândul lor, cu proprii lor părinți, sau în ce context  social s-au născut, pot începe să vadă zorii suferinței prin care au trecut cei care le-au dat viață. Căci astfel se transmite din generație în generație durerea interioară a membrilor unei familii.



De multe ori putem înțelege și mai bine aceste lucruri, dacă conectăm perioada copilăriei părinților cu istoria locurilor sau a țării în care s-au născut, din acea perioadă. Mulți dintre părinții noștri fie s-au născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial, fie după ce s-a încheiat. Dacă nu au prins chiar ei războiul, trăind cu teroarea și frica în sufletul lor, au fost născuți de oameni care aveau traume serioase în urma ororilor ce s-au întâmplat atunci (bunicii din zilele noastre).

În condițiile acestea, e mare lucru că unii au reușit și doar să supraviețuiască, să transmită viața mai departe până la noi cei de azi, fără a mai avea capacitatea de a oferi copiilor și suportul emoțional de care aceștia ar fi avut nevoie. Ei pot fi inaccesibili în continuare, căci în sufletele lor se pot da lupte grele și acum. Mai mult, în trecut nu aveau nici posibilitățile care există astăzi, de a apela la ajutor specializat,  de a intra într-un proces de psihoterapie care să-i ajute să meargă într-un mod mai optim mai departe și să se bucure din nou de viață.

Aceasta nu înseamnă că părinții nu sunt sau nu au fost vinovați pentru ceea ce au făcut sau pentru ce nu au făcut, însă dacă reușim să înțelegem mai bine DE CE au procedat așa, ni se deschid noi posibilități de a accepta ceea ce a fost, de a-i lua în inima noastră așa cum au putut ei să fie, de a ne apropia mai mult de ei și poate a ne domoli dorul și nevoia de iubire. Astfel, putem să ne simțim bine, să ne găsim în sfârșit liniștea și pacea interioară, pentru noi și pentru copiii noștri, pentru a nu transmite și noi la rândul nostru durerea mai departe.


Cu recunoștință profundă pentru puterea cu care au trecut și cei din familia mea prin viață,
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis