CUVINTELE DIN DESENE
Utilizarea desenului pentru a studia şi trata problemele emoţionale ale
adultului şi copilului a fost introdusă de C.G. Jung, autorul a numeroase
prezentări de cazuri şi a unui cadru interpretativ bine documentat empiric.
De-a lungul vieţii şi a practicii sale terapeutice, Jung a continuat să
deseneze şi să ceară clienţilor să deseneze, uneori pentru a-şi exprima visele,
alteori pentru a exprima ceea ce era dificil de surprins prin descrierea în
cuvinte, lumea interioară de imagini puternic încărcată afectiv. Astfel, Jung
diagnostica, prin abordarea simbolică a desenului, spre ce conducea această
viaţă interioară, conţinuturile ei, problematica specifică prezentului şi
viitorului persoanei.
În
urmă cu ceva timp, am realizat un studiu calitativ pe această temă. Am încercat să evaluez legătura
dintre nivelul de dezvoltare al copilului, stabilit prin desen, şi disfuncţiile
din familia sa. La studiu au participat şase copii în vârstă de 10 ani. Am
aplicat Testul familiei (desenul familiei), care mi-a fost de mare ajutor în
acest sens. Apoi a urmat un interviu semistructurat cu copilul, referitor la
desenul realizat şi un interviu semistructurat cu unul din părinţi (pentru că
ambii părinţi nu au putut veni, în nici unul din cele şase cazuri studiate), în
care am încercat să descopăr structura familiei respective.
După
realizarea acestei cercetări, una din concluzii a fost că relaţia dintre
dezvoltarea copilului, desprinsă din desen, şi disfuncţiile familiale de acasa,
este una foarte puternică şi că dezvoltarea problematică a copilului este
direct proporţională cu dezvoltarea problematică a familie, cu difuncţiile din
familia sa. Pentru a exemplifica, am să dezvolt în cele ce urmează unul din
cele şase cazuri studiate.
Anda (am folosit acest nume pentru a-i proteja
identitatea) este o fată în
vârstă de 10 ani (clasa a IV-a), născută în Iaşi, cu o familie formată din mama
(33 ani), tatăl (35 ani) şi ea. Învăţătoarea Andei o descrie pe mama fetei ca
fiind cârcotaşă, tot timpul are ceva de comentat la şedinţă, contra celorlalţi
părinţi. Pe tatăl fetei, învăţătoarea spune că la cunoscut la serbările de la
şcoală şi îl descrie ca fiind „miştocar, care face glume deplasate, de prost
gust”. Anda adresează vorbe urâte colegilor, e bătăuşă şi impertinentă la orele
de engleză şi religie. Simte mereu nevoia de atenţie din partea celorlalţi. Nu
este deloc feminină, e foarte băieţoasă. Cu toate acestea, învăţătoarea sa mi-a
explicat că Anda este un copil cu potenţial, a avut rezultate foarte bune la
învăţătură, dar în ultimul timp a scăzut: „mama spune că, din cauza tatălui
care bea, fata nu se poate concentra să-şi facă temele şi vine cu lecţiile
neînvăţate”. Mediul familial al Andei e conflictual şi tensionat, cu certuri
frecvente între soţi (soţia încearcă să-şi detrmine soţul să nu mai bea, moment
în care acesta o ia la bătaie). Tatăl are un stil parental neglijent,
nu se ocupă de educaţia copilului deloc, nu îi oferă atenţie, afecţiune şi
suport, creând astfel condiţiile unui tip de ataşament dezorganizat
pentru copilul său. Mama are un stil parental
autorizat, îşi exprimă afecţiunea în relaţia cu fiica sa, dar nu-i permite
să încalce măsura. Se înţeleg bine, stau de vorbă una cu alta, au o relaţie
apropiată. Fiica ştie că mama o iubeşte şi are încredere că îi este alături
atunci când are nevoie, având un ataşament sigur în ceea ce priveşte
legătura cu mama sa. În tatăl său nu are încredere.
Mediul disfuncţional din
familia sa i-a afectat dezvoltarea Andei, după cum se poate desprinde din analiza
desenului. În acest sens, am
putut observa că Anda a început să deseneze din partea dreaptă, ceea ce indică
o regresie în trecut, nevoia copilului de a rămâne ancorat în
starea fericită din trecut, când era în pântecul mamei. Presiunea
exercitată pe foaie arată o puternică energie psiho-fizică a copilului,
ceea ce explică momentele de agresivitate şi furie pe care şi le
descarcă asupra obiectelor sau asupra colegilor. Desenarea
ei însăşi ca prim personaj este semn de narcisism, egocentrism, nevoia de
iubire şi atenţie nesatisfăcută. Din acest motiv, adesea, Anda nu evită
să se pună în valoare prin abordări uşor exhibiţioniste - e mai
„băieţoaică”, chiar se bate cu băieţii. Însă, la baza acestui comportament
poate sta şi dorinţa fetei de a fi mai puternică, de a fi chiar băiat (în desen
se identifică cu copilul, care este băiat), căci lecţia pe care a învăţat-o de
la părinţi a fost că cel mai puternic, tata, e mai „fericit”, are mai multă
putere (în interviu, Anda spune că tata
e fericit pentru că râde mereu), pe când mama şi băiatul sunt mai slabi, chiar
neputincioşi şi plâng. Plasarea sa într-o parte, mai izolată, pune în lumină lipsa
integrării sale în familie şi dorinţa de a stabili cu aceasta o
legătură mai strânsă. În acest sens, stă mărturie şi casa, desenată în
depărtare, mică, amplasată în peisajul mai amplu al Andei, ce exprimă
sentimentele de tristeţe, de îndepărtare emoţională de
familie. Capul mare indică o profundă nevoie de comunicare,
este ca un strigăt disperat al fetei, o nevoie acerbă de a fi observată, de a
atrage atenţia părinţilor săi şi asupra ei, ca aceştia să îi poată vedea
durerea, exprimată în desen prin lacrimile sale. De asemenea, tristeţea
interioară a Andei este exprimată şi prin lacrimile soarelui şi ale florii, cât
şi de figurile triste ale tuturor personajelor din desen. Absenţa gâtului
indică instabilitate afectivă. Fata nu şi-a desenat picioarele
ceea ce denotă teamă şi nevoia de apărare în faţa mediului.
Absenţa mâinilor reprezintă mascarea de către Anda a unei ostilităţi
reprimate faţă de un membru al familiei (din informaţiile obţinute în
urma interviului, este vorba de ostilitate faţă de tatăl său). De asemenea,
trunchiul gigantic – arată un eu puternic, iar gura roşie comunică agresivitate.
În desenul Andei apare soarele, care reprezintă figura masculină, asupra
căruia copilul proiectează forţa şi puterea tatălui ideal. Fata a umanizat
soarele şi l-a desenat mai jos decât ar fi normal, acesta se uită la părinţii
săi care se ceartă. Astfel, Anda îşi doreşte să-l aducă pe tata mai
aproape de ce se întâmplă şi să-l facă să vadă.
Astfel,
dezvoltarea interacţiunilor
sociale ale copilului, nu pot fi înţelese decât în contextul întregului sistem
familial din care face parte, factorii contextuali din
familie determinându-l pe acesta să
adopte tipare de interacţiuni problematice cu cei din jurul său.
Aşadar, prin intermediul desenului, copilul
dezvăluie inevitabil aspecte din lumea sa interioară, din durerile şi
suferinţele sale, din bucuriile şi fantasmele sale, din lumea proprie a
dorinţelor şi a dezamăgirilor, cât şi despre
relaţiile pe care le are cu membrii familiei. Însă, un aspect care a
reieşit foarte clar din studiul pe care l-am realizat, ca un numitor comun
pentru toţi cei şase copii, a fost că principala suferinţă a lor venea din
lipsa de atenţie şi dragoste din partea părinţilor, a persoanelor semnificative
din viaţa lor. Acest lucru mi-a dat şi mie odată în plus ocazia să analizez
relaţia pe care o am cu fiica mea, să mă opresc un pic şi să mă gândesc: „Oare
copilul meu se simte iubit, îngrijit, valorizat, securizat? Oare ştiu să îi
arăt dragostea ce i-o port aşa cum are el nevoie?”. Dacă am reuşit, dragi
cititori care sunteţi părinţi, să vă ajut să vă puneţi şi voi acum această întrebare,
eu mă declar mulţumită.
Bibliografie recomandată:
·
Crotti, E.(2010), „Desenele copilului tău. Interpretări psihologice”, Bucureşti, Editura Litera
·
Wallon, P., Cambier, A., Engelhart, D. (2008), „Psihologia desenului la
copil”, Bucureşti, Editura Trei
- Revista Română de Psihiatrie (http://www.romjpsychiat.ro/)
Alina Florea
Psiholog Centrul Dianthis
