Ne apropiem de oamenii
de lângă noi căutând să umplem golurile lăsate cândva de alții în sufletele
noastre, căutând în mod inconștient ceea ce nu am găsit în relațiile cu
persoanele semnificative din viața noastră.
Ne apropiem de
alții cu gândul că vom avea nevoie de ei altă dată. O facem ca să-i folosim
pentru propriile noastre interese, subordonându-i propriilor noastre scopuri,
ca și cum am putea dispune de ei după bunul nostru plac.
Uneori ne
apropiem de ei pentru a-i ajuta, gândind că suntem motivați de sentimente
nobile, înălțătoare. Din atâta nobilitate sufletească uităm să ne mai întrebăm
dacă celălalt ne-a cerut ajutorul sau dacă are nevoie de ceva de la noi (fie
vorba între noi, ar fi mai simplu dacă am întreba direct persoana în cauză). Și
astfel, ajungem să-i oferim acest ajutor din nevoia noastră de a fi utili, din dorința de a ne alina de fapt propria suferință pe care o trăim atunci
când intrăm în contact cu destinul celuilalt. Sau dimpotrivă, intrăm în relație
cu alții cu așteptări mai mult sau mai puțin realiste de la ei, sperând ca ei
să intuiască suferința noastră și să ne sară în ajutor, să ne aprobe sau să
coalizeze cu noi împotriva altora.
Adesea ne lipsește
apropierea reală, sănătoasă, de pe poziții echilibrate, cu respect profund față
de ființa de lângă noi, cu bucurie reală și sinceră pentru reușitele lui, cu compasiune
autentică în momentele de cumpănă, fără a-i fi alături din nevoie sau din
obligație și fără dorința de a interveni în destinul său.
Avem nevoie de
autenticitate și sinceritate mai întâi față de noi înșine pentru a putea fi
sinceri cu ceilalți. Avem nevoie să găsim în noi puterea de a ne deschide
inimile fără frica de a nu fi răniți, cu iubire și cu bucurie, pentru că asta
ne va ajuta să simțim că facem parte cu toții dintr-un întreg mai mare, să
simțim puterea lui „împreună”.
Vom putea face
asta când vom cunoaște cine suntem cu adevărat, când vom avea încredere în noi
înșine și când ne vom iubi în mod autentic. Atunci vom ști cum să îi iubim și
pe ceilați fără să îi lăsăm să ne rănească sau să ne folosească, vom ști să
facem diferența între propriile noastre răni și bucurii și cele care le aparțin
lor. Vom ști până unde se întinde spațiul nostru și unde începe al celuilalt,
vom ști până unde să mergem către acea ființă cu bucurie și cât să o lăsăm să
se apropie de noi, cu respect față de propriile noastre granițe. Vom ști unde
se termină „al meu”, unde începe „al tău” și cât se întinde „al nostru”.
Devenim mai
apropiați unii ce ceilalți pe măsură ce distanța din interior pe care o mai
avem de parcurs până la esența noastră devine mai mică pentru că ceea ce e în
interior proiectăm și în afară. De fapt
nici nu vom mai avea nevoie de distanțe atât de mari între noi, pentru că vom
simți că suntem cu toții una și că apropiindu-ne de ceilalți ne apropiem de noi
înșine.
Cu drag și cu
apropiere,
Magda