SCULPTURA FAMILIEI
Astazi
am sa va spun cateva lucruri despre o tehnică terapeutica,
inventată de David Kantor şi Fred Duhl, care mie imi place foarte mult, o
folosesc cu clientii mei si consider ca este foarte benefica pentru procesul
terapeutic – „Sculptura familiei”.
Terapeutul solicită tuturor membrilor familiei să se aşeze
într-un grup statuar care are sens pentru ei. Este o metodă bine structurată,
în care fiecare membru devine „sculptor” si i se cere să-i aşeze pe ceilalţi
într-un tablou semnificativ, cu scopul de a stimula intensitatea trăirilor
afective, pe parcursul şedinţelor terapeutice. În acest mod, se evidenţiază
percepţiile fiecărei persoane despre familie, prin distanţa dintre pesonaje, prin
postura şi atitudinea actorilor din tablou, a unora faţă de alţii, toate
acestea putând „vorbi” despre cum vede acea persoană relaţiile dintre ea şi
ceilalţi membri ai familiei, despre tipurile de interacţiuni care au existat,
există sau pot exista între ei, cu avantajele şi dezavantajele lor. Procedeul
permite o conştientizare puternică a ceea ce sunt membrii familiei, unii faţă
de alţii.
Virginia Satir a utilizat această
tehnică pentru a dramatiza constrângerile rolurilor familiale, adevărate
„capcane” psihologice redate postural. Utilizând această „sculptură” a vieţii
de familie, Virginia Satir crează reprezentări tridimensionale asupra
raporturilor dintre soţi, părinţi şi copii.
Sculptura familiei este folosită şi
pentru a ilumina scene din trecut (nu doar pentru prezent). O indicaţie tipică
este „Amintiţi-vă stând în faţa casei copilăriei dumneavoastră. Intraţi şi
descrieţi ce se întâmpla în mod obişnuit”. Ideea este ca fiecare membru al
familiei (dacă sunt mai mulţi membri prezenţi la şedinţa de terapie) să facă un
tablou, portretizând percepţiile sale despre viaţa de familie.
De asemenea, această metodă poate fi
folosită şi pentru ca persoana din terapie să dezvăluie cum şi-ar dori să arate
lucrurile în viitor. De exemplu, terapeutul îi poate da următorul consemn: „Imaginaţi-vă
că sunteţi în viitor, peste ceva timp, în casă, împreună cu familia
dumneavoastră. Cum aţi vrea să fie, ce s-ar întâmpla în casă atunci?”. Astfel,
terapeutul poate crea reprezentări despre tipul de relaţie pe care ar vrea
persoana din terapie să îl aibă cu
membrii familiei sale, în viitor.
Aşadar, asemenea dramatizări îi pot
da terapeutului şi o imagine de ansamblu despre trecutul, prezentul şi viitorul
relaţiilor interpersonale din cadrul familiei clientului, şi sunt probabil cele
mai folositoare, dacă sugerează schimbări, asupra cărora se poate apoi acţiona.
„Toate
familiile fericite sunt la fel. Fiecare familie nefericită este nefericită în
propriul fel”, spunea Lev Tolstoi în „Anna Karenina” (1873). Însă, în
condiţiile în care noi toţi suntem atât de diferiţi unii de alţii, când sunt
atâtea axiome de luat în calcul în tot ceea ce înseamnă o persoană, un om, când
trăim atât de diferit fiecare aceeaşi situaţie, cum am mai putea crede că măcar
familiile fericite sunt la fel? Fiecare iubeşte, simte, înţelege şi rezonează
în felul său cu ceilalţi, aşadar chiar şi în cazul unei „familii fericite”
sculptura familiei, de exemplu, a familiei din copilărie, este extrem de
benefică pentru procesul terapeutic.
Din dragoste pentru oameni şi pentru
unicitatea lor ....
Autor:
Alina Florea
Psiholog
Centrul Dianthis