EU SUNT FEMEIE. TU EȘTI FEMEIE

Eu sunt femeie. Tu ești femeie. Și ești puternică pentru că ești plină de resurse și te accepți pe tine însăți așa cum ești. Ești bună și ai grijă de tine și știi că meriți asta din plin. Te privești în oglindă și îți vezi, simți și apreciezi frumusețea. Te iubești pe tine însăți pentru că știi cum se face și pentru că ai multă iubire de oferit, prin tine și celorlalți.

Eu sunt fiică. Tu ești fiică. Cum este să fii fiica mamei tale? Cum este să fii fiica tatălui tău? Oricum ar fi relația ta cu fiecare dintre ei, primești cu iubire tot ce ți-au oferit, fără grija că nu te vei putea revanșa față de ei. O poți face dând mai departe din ceea ce ai tu. Cel mai potrivit mod de a le mulțumi este să le fii recunoscătoare. În primul rând pentru că ți-au dat viață.

Eu sunt copil. Tu ești copil. Caută copilul din tine, descoperă-l și ascultă-l. Află ce nevoi are, ce își dorește și ce îi place. Oferă-i ce nu a primit până acum. Lasă-l să se joace. Dă-i voie să se bucure așa cum poate că nu a mai făcut-o de mult timp. Ține-l strâns la piept și spune-i că îl iubești. Necondiționat.

Eu sunt iubită. Tu ești iubită. Tu și partenerul tău priviți cu iubire unul către celălalt. Vă prețuiți, vă respectați  și sunteți mereu atenți ca dansul vostru împreună să curgă lin, în armonie și împlinire unul prin celălalt. 

Eu sunt mamă. Tu ești mamă. Privești în ochii copilului tău și te vezi pe tine. Vezi în el tot ce l-ai învățat prin fapta, cuvântul, gândul și emoțiile tale. Vezi acceptarea și înțelegerea, vezi îngăduința și călăuzirea, vezi răbdarea și iubirea. Vezi ceea ce ai tu mai de preț de oferit către lume.

Suntem asemănătoare și totuși atât de diferite… 

Magdalena Smolinschi

psiholog Centrul Dianthis

JOCUL - CALEA DE INTRARE IN LUMEA COPILULUI TAU

Calatoresc cu trenul catre desavarsirea visurilor mele. Sunt zorii unei noi zile in care abia astept sa vad ce experiente noi voi trai, alaturi de oameni cunoscuti si dragi mie sau de cei pe care abia ii voi cunoaste.

Undeva in apropierea mea se aude un glas vesel de copil care ii povesteste ceva mamei sale si o tot indeamna sa se joace impreuna. Imi indrept privirea spre fereastra si descopar ca il pot chiar zari in reflectia geamului din tren. Si gandurile imi zboara la copilaria mea ..... Mi-am amintit cat de frumos ma jucam cu prietenele mele de atunci, de jocurile copilariei noastre si de cat de mult sens aveau acestea pentru noi. Jocul era lumea noastra pe care o cream si in care ne exprimam cu adevarat sentimentele. Piesele de teatru pe care le jucam vorbeau despre lumea noastra interioara, despre bucuriile si tristetile noastre, despre cum ne simteam si ne traiam anii de copilarie. Jocul ne crea un context sigur in care ne puteam exprima asa cum eram cu adevarat, lucruri pe care nu le aratam in nici o alta situatie. 

       
Copilul de alaturi insista in continuare la mama sa se joace cu el ......

In timpul jocului copilul se simte liber sa "vorbeasca" si, in unele cazuri, acesta e singurul mod in care el se poate exprima. Este posibil ca unii copii sa se simta foarte tristi, suparati si neintelesi datorita situatiilor si relatiilor din familie, dar nu le pot spune toate acestea parintilor, mai ales daca acestia nu au timp si disponibilitate pentru a-i asculta cu adevarat, de a crea o legatura sincera si autentica cu ei, o relatie sigura bazata pe incredere reciproca.

       
Cand parintele isi indreapta atentia catre copil si intra in jocul lui, poate descoperi ce resursa importanta este jocul pentru a-l cunoaste mai bine. Cel mic intra cu usurinta in rolul personajelor iar acestea, prin tot ceea ce fac si spun, prin felul in care actioneaza sau chiar prin faptul ca nu o fac, vorbesc despre emotiile si trairile copilului, despre lumea sa interioara, despre suferintele, preocuparile sau bucuriile din sufletul lui. 

     
Asadar, daca parintele cauta drumul spre copilul sau, una din cele mai facile si potrivite cai este jocul impreuna. Acesta poate duce la imbunatatirea relatiei lor datorita faptului ca realizeaza contextul favorabil in care, daca parintele este atent, isi poate cunoaste copilul mai bine, ii poate descoperi nevoile si dorintele sale launtrice profunde, pentru a putea veni ulterior in intampinarea lor. In plus, chiar simplul fapt ca parintele petrece timp impreuna cu cel mic ajuta la consolidarea relatiei lor. 

Iubirea neconditionata, care implica atentie, disponibilitate, sprijin si afectiune acordate de catre noi parintii, le dau aripi sa zboare copiilor nostri, le dau curaj, putere si energie pentru viata.

       
Copilul de alaturi a incetat sa o mai roage pe mama sa se joace cu el si priveste pe fereastra. Nu mai pare la fel de vesel ca la inceput ......

Cu toata dragostea de parinte,

Alina FLOREA

Psiholog Centrul Dianthis

Infertilitatea si pierderea din spatele ei

                Simpatia, atractia, iubirea pot trezi in noi oamenii dorinta de a ne apropia mai mult unii de altii, de a ne cunoaste mai bine si de a decide chiar sa ne continuam viata langa cel pe care il descoperim, il simtim si ajungem sa il consideram “sufletul nostru pereche”. Astfel, doi oameni pot incepe sa mearga pe acelasi drum si, in afara de sentimentele si eforturile pe care le investesc fiecare din ei in relatie, pot incepe sa aiba obiective, planuri si visuri comune, ceea ce le intareste si mai mult relatia. Unele cupluri decid sa puna bazele unei familii impreuna, insa e foarte important ca partenerii sa discute mai intai despre “Ce inseamna pentru fiecare dintre ei familia? Ce asteapta sa se intample fiecare intr-o familie?”

                 Desigur, multe din cupluri isi doresc sa aiba copii, mai devreme sau mai tarziu, si fiecare se poate imagina chiar in rolul de mama sau de tata. In felul asta, speranta din sufletul fiecaruia poate creste si incep sa-si doreasca din ce in ce mai mult sa aiba un copil, caruia sa-i ofere dragostea si atentia lor, educatia si tot ce ii pot da ei mai bun. Odata cu speranta cresc si incercarile lor de a transmite viata mai departe. Insa, unele din aceste cupluri reusesc sa aduca pe lume un copil, in timp ce altele incearca si incearca in continuare. Dupa o perioada, cei care nu reusesc incep sa-si puna intrebari si sa constientizeze ca se confrunta cu o dificultate in acest sens. 

Astfel, aceste cupluri intra intr-un ciclu lunar de speranta – pierdere, prezent de obicei pana la diagnosticarea infertilitatii in cazul celor care fac investigatii, si eventual, pana la implementarea deciziei de a face tratament. Odata cu inceperea tratamentului, speranta se infiripa din nou in sufletele celor doi parteneri si daca rezultatele nu apar imediat, ei intra din nou in ciclul lunar de speranta-pierdere. Pe de alta parte, cuplurile care nu au demarat actiuni in vederea depistarii infertilitatii sunt si mai vulnerabile, datorita stresului cronic intretinut de repetarea continua a ciclurilor de speranta-pierdere, luna de luna.

Insa, ce se afla de fapt in spatele pierderii fertilitatii? Acolo se ascunde suferinta fiecaruia de a-si fi pierdut visul intemeierii unei familii cu copii. Acest lucru doare mai tare, de fapt. Daca partenerii nu pot procesa pierderea astfel incat sa poata sa o depaseasca, creste probabilitatea ca acel cuplu sa se destrame. De obicei, unul din parteneri cauta o alta persoana alaturi de care sa incerce sa-si implineasca visul. Daca se doreste ca relatia sa continue, atunci cand partenerii nu reusesc sa depaseasca aceasta pierdere au nevoie de ajutor specializat. Pe parcursul procesului terapeutic ei sunt insotiti de psihoterapeut sa gaseasca noi posibilitati de a-si implini visurile impreuna.

Cu drag de oameni,

Alina FLOREA

Psihoterapeut Centrul Dianthis

SCULPTURA  FAMILIEI

            Astazi am sa va spun cateva lucruri despre o tehnică terapeutica, inventată de David Kantor şi Fred Duhl, care mie imi place foarte mult, o folosesc cu clientii mei si consider ca este foarte benefica pentru procesul terapeutic – „Sculptura familiei”.

Terapeutul solicită tuturor membrilor familiei să se aşeze într-un grup statuar care are sens pentru ei. Este o metodă bine structurată, în care fiecare membru devine „sculptor” si i se cere să-i aşeze pe ceilalţi într-un tablou semnificativ, cu scopul de a stimula intensitatea trăirilor afective, pe parcursul şedinţelor terapeutice. În acest mod, se evidenţiază percepţiile fiecărei persoane despre familie, prin distanţa dintre pesonaje, prin postura şi atitudinea actorilor din tablou, a unora faţă de alţii, toate acestea putând „vorbi” despre cum vede acea persoană relaţiile dintre ea şi ceilalţi membri ai familiei, despre tipurile de interacţiuni care au existat, există sau pot exista între ei, cu avantajele şi dezavantajele lor. Procedeul permite o conştientizare puternică a ceea ce sunt membrii familiei, unii faţă de alţii.

            Virginia Satir a utilizat această tehnică pentru a dramatiza constrângerile rolurilor familiale, adevărate „capcane” psihologice redate postural. Utilizând această „sculptură” a vieţii de familie, Virginia Satir crează reprezentări tridimensionale asupra raporturilor dintre soţi, părinţi şi copii.

            Sculptura familiei este folosită şi pentru a ilumina scene din trecut (nu doar pentru prezent). O indicaţie tipică este „Amintiţi-vă stând în faţa casei copilăriei dumneavoastră. Intraţi şi descrieţi ce se întâmpla în mod obişnuit”. Ideea este ca fiecare membru al familiei (dacă sunt mai mulţi membri prezenţi la şedinţa de terapie) să facă un tablou, portretizând percepţiile sale despre viaţa de familie.

            De asemenea, această metodă poate fi folosită şi pentru ca persoana din terapie să dezvăluie cum şi-ar dori să arate lucrurile în viitor. De exemplu, terapeutul îi poate da următorul consemn: „Imaginaţi-vă că sunteţi în viitor, peste ceva timp, în casă, împreună cu familia dumneavoastră. Cum aţi vrea să fie, ce s-ar întâmpla în casă atunci?”. Astfel, terapeutul poate crea reprezentări despre tipul de relaţie pe care ar vrea persoana din terapie să îl aibă cu membrii familiei sale, în viitor.

            Aşadar, asemenea dramatizări îi pot da terapeutului şi o imagine de ansamblu despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor interpersonale din cadrul familiei clientului, şi sunt probabil cele mai folositoare, dacă sugerează schimbări, asupra cărora se poate apoi acţiona.

            „Toate familiile fericite sunt la fel. Fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel”, spunea Lev Tolstoi în „Anna Karenina” (1873). Însă, în condiţiile în care noi toţi suntem atât de diferiţi unii de alţii, când sunt atâtea axiome de luat în calcul în tot ceea ce înseamnă o persoană, un om, când trăim atât de diferit fiecare aceeaşi situaţie, cum am mai putea crede că măcar familiile fericite sunt la fel? Fiecare iubeşte, simte, înţelege şi rezonează în felul său cu ceilalţi, aşadar chiar şi în cazul unei „familii fericite” sculptura familiei, de exemplu, a familiei din copilărie, este extrem de benefică pentru procesul terapeutic.

            Din dragoste pentru oameni şi pentru unicitatea lor ....

Autor:

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

SUFLETUL OMULUI - INTRE RAZBOI SI PACE

             O sămânţă a fost la început. Şi atâta linişte .... a crescut, a crescut şi a început să prindă contur, să îşi facă simţită prezenţa în această lume. Apoi a început şi el să simtă - vibraţia unei emoţii pozitive a sufletului „gazdă”, vibraţia unei emoţii negative .... vibraţia unui nou început. Stă în faţa vieţii unui erou sau a unui laş, a unui curajos sau a unui timid, a unui om bun sau a unui om rău? Ce putem spune?

Decât că e pe cale să înceapă viaţa unei fiinţe cu o multitudine de posibilităţi, în acel moment. Mai creşte şi ajunge să vadă în sfârşit persoana împreună cu care a respirat, împreună cu care a simţit, de mână cu care a intrat în această viaţă ....mama. Această lume, mai puţin sigură, mai puţin confortabilă, începe să i se desfăşoare înainte, iar el merge, avansează şi ..... şoc: apar primele frustrări, primele sentimente că e neînţeles, încă din primele luni de viaţă. Chipul şi iubirea mamei însă, îl ajută şi îi redă încrederea de a merge mai departe. Şi începe să descopere din ce în ce mai multe minunăţii ale acestei lumi, de la sentimentul de bucurie la cel de tristeţe, de la reuşită la eşec, de la uimire la obişnuinţă, de la plâns la râs, şi mai târziu, experimentând toate acestea şi multe altele, poate ajunge să cunoască încrederea puternică şi dezamăgirea, apropierea şi despărţirea, prietenia şi trădarea, plăcerea şi suferinţa, iubirea şi ura. Între bine şi rău va fi omul în toată viaţa lui.

Pe parcursul vieţii sale însă, îşi va descoperi resursele,  punctele sale forte, care îl vor ajuta să meargă mai departe, dar şi angoasele sale, fricile şi ungherele sufletului său, care îl vor ţine pe loc şi nu îl vor lăsa să continue să mergă pe drumul care i se deschide înainte.

Câte poate trăi omul într-o viaţă? Poate simţi copilăria în adevăratul sens al cuvântului, poate simţi căldura unei mame iubitoare şi a unui tată aproape de sufletul său, poate simţi că se joacă liber, fără frica de a nu strica „jocul”, poate să se simtă în siguranţă atunci când are nevoie, poate să fie sigur că şi mâine va simţi toate acestea şi multe alte minunăţii ale acestei lumi, poate iubi. Dar poate simţi şi despărţirea de toate sau poate teama că de mâine nu vor mai fi în viaţa lui. Şi măcar dacă ar fi fost, chiar şi pentru puţin timp ..... Dar poate fi doar iluzia că le-a avut. Şi totuşi, dacă ele chiar au fost acolo şi le-a pierdut, atunci când le va regăsi sau când le va recâştiga din nou, vor fi cu atât mai preţioase..... atunci omul îşi poate descoperi esenţa vieţii sale. Atunci furtuna îl va fi făcut mai puternic, mai înţelept şi, poate, mai iubitor. Atunci va putea înţelege că pentru a merge către viitor, trebuie să păşeşti mai întâi spre trecut. Să te împaci cu tot ce a fost al tău şi să crezi că mâine chiar va răsări soarele, după furtuna vieţii tale. Si sa traiesti cu toata fiinta ta AZI.

Poate că tocmai acest lucru face viaţa omului atât de interesantă, atât de provocatoare, atât de vie ......... Poate ca e menirea noastra in viata aceasta, sa invatam sa cautam drumul catre "casa", drumul catre noi insine, sa reusim sa ajungem la adevarata noastra esenta, unica in fiecare dintre noi, si abia dupa aceea sa incepem ....... SA TRAIM CU ADEVARAT!

Cu multă dragoste de oameni,

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

DIMENSIUNEA TIMPULUI

                 „În prezent stă tot secretul; dacă dai atenţie prezentului, poţi să-l îmbunătăţeşti. Şi dacă îţi îmbunătăţeşti prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine”

Paulo Coelho – „Alchimistul”

            Trecând, în timp ce eram studentă, printr-o perioadă în care am decis să mă opresc din tumultosul „zi de zi” şi să mă gândesc la „Ce am făcut azi? Cum a influenţat ce am făcut eu azi pe cei dragi mie?”, am să vă mărturisesc şi vouă ce am descoperit atunci. De ce? Pentru că mie mi-a fost de mare ajutor să fac acest „exerciţiu”, a schimbat viaţa mea şi a familiei mele, şi sper să vă ajute şi pe voi.

Eram într-o grabă continuă, dis de dimineaţă duceam copilul la şcoală, serviciu, clienţi, telefoane, rezolvarea problemelor administrative, cursuri, teme, treburi gospodăreşti şi multe, multe proiecte. De multe ori ajungea să conteze fiecare minut, nu aveam timp să stau nici un pic şi multe din lucruri le făceam din inerţie.

Mi s-a întâmplat chiar să nu-mi dau seama când am străbătut o bună parte din traseu, la volan fiind, pentru că în tot acel timp eu mai rezolvasem o serie de probleme prin telefon. Şi, trecând astfel zilele mi-am dat seama la un moment dat că aproape pierdusem legătura cu mine, pentru că nu aveam timp să stau pur şi simplu să mă gândesc în linişte la mine şi la cei dragi mie, la viaţa noastră împreună. Din păcate, cred că li se întâmplă multor oameni acest lucru, acum, „în secolul vitezei” în care trăim. Astfel, am început să mă întreb „Ce am făcut azi? Cum a influenţat ce am făcut eu azi pe cei dragi mie?” şi am luat pe rând şi mi-am analizat acţiunile. Mi-am dat seama de două lucruri foarte importante: în primul rând, în graba aceea continuă, comunicarea dintre mine şi cei dragi sufletului meu nu mai era una profundă, ci de suprafaţă, din care lipsea atenţia la nevoile şi dorinţele celorlalţi; şi în al doilea rând, mi-am dat seama că majoritatea acţiunilor şi demersurilor pe care le făceam erau pentru viitor, multe din ele pentru atingerea scopurilor pe termen lung, nu pentru prezent. Însă exista riscul, continuând astfel, ca să ajung să ating acele obiective, dar să pierd esenţialul din viaţa mea. Analizând lucrurile în ansamblul lor, am reuşit să văd că eu trăiam mai mult în viitor decât în prezent. Acest lucru m-a ajutat să încep să gândesc şi pentru prezent, să fiu atentă şi să pun mai mult preţ pe tot ce am azi, pe ceea ce pot face pentru noi ca să ne ajute şi să ne facă viaţa mai frumoasă acum, în prezent. Vă mărturisesc că cei apropiaţi mie au simţit din plin schimbarea şi s-au bucurat de ea.

Am început să ne facem mai mult timp pentru a petrece împreună, să fim mai atenţi unii cu alţii, mai afectuoşi, şi ne simţim bine făcând aceste lucruri în continuare, înclinându-ne mai mult către prezent, decât spre viitor.

Scriitorul Gabriel Garcia Marquez spunea: „Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare...”

Aşadar, de cele mai multe ori ne complicăm existenţa încercând să ne regăsim în trecut sau în viitor, dar foarte rar în prezent. Ne-am învăţat să ingnorăm prezentul, să nu trăim în el, ci să aşteptăm ceva mai bun de la viitor, sau să ne regretăm trecutul. Cât despre perioada în care trăim cu toţii, este „secolul vitezei” pentru că noi oamenii facem ca să fie aşa, valorile noastre astăzi sunt altele, uităm să ne îndreptăm atenţia către ceea ce contează cu adevărat pentru noi.

Autor:

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

DIALOGUL CA REMEDIU TERAPEUTIC

Ce poate părea mai firesc decât faptul că noi oamenii, avem nevoie să comunicăm, să relaționăm, să conversăm unii cu alții? Cum altfel am putea face acest lucru mai simplu dacă nu purtând dialoguri? Și totuși, iată că de multe ori, pentru a transmite mesajele în mod corect, pentru ca participanții la dialog să simtă că au avut un beneficiu în urma acelei conversații, uneori este necesar să acordăm mai multă atenție modului în care o facem.

Abordarea dialogică în psihoterapie

Abordarea psihoterapeutică dialogică (după cum ne sugerează și numele) pune cel mai mare accent pe dialog și pe efectul vindecător al acestuia. Pentru terapeuții acestei orientări dialogul nu este despre client, ci e un mod de a fi și a conversa cu clientul, de a fi împreună cu el. Comunicarea dialogică înseamnă mai mult decât conversație căci participanții la dialog dezvoltă o relație ce presupune includerea fiecăruia în dialog, ei participând activ, fiind angajați și implicați în discuție.

Această abordare este una din cele mai ”tinere” orientări în psihoterapie în viziunea căreia relațiile umane nu au loc doar la nivel interpersonal, nu sunt situate doar în afara persoanei, ci sunt încorporate și în structura individului.

Polifonia vocilor

Specificul abordării dialogice constă în faptul că pune accentul pe polifonia vocilor, pe ideea că mintea fiecăruia dintre noi este populată de voci multiple, de reprezentări interioare diferite ale propriei persoane în relație cu ceilalți, dar și ale persoanelor cu care relaționăm. Între toate aceste voci au loc numeroase relații dialogice care ne ajută să ne utilizăm propriile resurse, luând naștere în felul acesta sinele dialogic.

 Punctul de plecare al cercetărilor în domeniul psihologiei și al psihoterapiei având ca obiect dialogismul au fost scrierile filosofului și criticului literar rus Mihail Bahtin (1895-1975). Acesta, în special în analizele sale asupra romanelor lui Dostoievsky, a pus în evidență modul în care diferite limbaje și voci ale personajelor interacționează și își răspund reciproc (o adevărată reprezentare a ”polifoniei” vocilor), precum și modul în care comunicarea este un proces dinamic de redescriere a lumii.

Dialogul ”sănătos”

Potrivit perspectivei dialogice, membrii unei familii funcționale comunică, interacționează și participă la dialoguri iar la toate mesajele pe care ei și le transmit reciproc (verbal sau non-verbal), ceilalți membri ai familiei oferă răspunsuri. În acest fel, comunicarea  se îmbogățește cu sensuri diferite în funcție de context, de autorul mesajului dar și de receptorul acestuia. În acest context, Seikkula vorbește despre voci, destinatari (ai mesajului) și de poziționare, având în vedere că ”interlocutorii sunt co-autori activi ai exprimării unui individ” (Bahtin, 1984, cit. în Seikkula, 2011).

Dialog vs. monolog

Problemele apar atunci când în urma transmiterii mesajelor, a verbalizării acestora de către unul sau mai mulți membri ai familiei, ei nu primesc răspunsuri și astfel, cuvintele lor nu mai capătă sens, iar ei se simt neînțeleși, blocați în propriile semnificații. Această înțelegere reprezintă, potrivit lui Bahtin, un proces creativ, fecund, în lipsa căruia membrii familiei nu mai pot evolua, nu se pot dezvolta, nu-și pot atinge potențialul individual.

Oamenii între care relațiile sunt de slabă calitate sunt blocați în moduri rigide, constrângătoare, de a comunica despre problemele pe care le au, care îi acaparează în întregime. Sau, și mai rău, ei devin incapabili să comunice, dialogurile transformându-se în monologuri. La nivel extern, interpersonal, monologul presupune reducerea celorlați la tăcere prin dominarea sau controlul semnificațiilor mesajelor transmise, în timp ce la nivel intrapsihic, monologul este rezultatul discursului unei singure voci interioare, dominante, sinele dialogic transformându-se astfel într-un ”sine monologic”. În acest fel, supapele prin care simptomele ar trebui să se ”vaporizeze” în cuvinte (Seikkula, Trimble, 2005) pentru a fi eliberate, se blochează, acumulându-se în interiorul indivizilor. Ei au dificultăți în a-și exprima emoțiile (în special cele negative), în a vorbi despre problemele lor, ajungând să se înstrăineze unii de alții tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de susținere reciprocă.

”A trăi înseamnă a participa la dialog: a pune întrebări, a observa, a răspunde, a fi de acord și așa mai departe. În acest dialog o persoană participă în întregime și de-a lungul întregii sale vieți: cu ochii, buzele, mâinile, sufletul, spiritul său, cu întreaga sa ființă și cu faptele sale. Ea își investește întreaga viață în discurs, iar discursul său intră în fabrica dialogică a vieții omenești, în simpozionul lumii” (Mihail Bahtin)

Seikkula, J. (2011), Becoming Dialogical: Psychotherapy or a Way of Life?,  The Australian and New Zealand Journal of Family Therapy, Volume 32 Number 3 2011 pp. 179–193

Seikkula, J., Trimble, D.(2005), Healing Elements of Therapeutic Conversation:Dialogue as an Embodiment of Love,  Family Process, Vol. 44, No. 4, pp.461–475, 2005

psiholog Magda Smolinschi