Când privesc în interior...

Când privesc în interior văd mult mai clar adevărul.

Când privesc în interior simt ceea ce nu poate fi simțit altfel.

Când privesc în interior trăiesc ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Când privesc în interior văd ceea ce doar eu pot vedea, și ceilalți deopotrivă.

Când privesc în interior văd întregul care ne cuprinde.

Când privesc în interior te văd pe tine și mă văd pe mine.

Când privesc în interior nu mai am nevoie de nimic altceva.

Când privesc în interior e ca și cum aș simți toată suferința și toată iubirea lumii contopite.

Când privesc în interior găsesc tot ce am nevoie.

În interior e lumină și căldură.

În interior e liniște deplină.

În interior e pace și împlinire.

În interior e frumusețe desăvârșită. 

În interior e puterea mea de a fi responsabil pentru viața mea și pentru ceea ce sunt.

În interior e tot ceea ce ESTE.

Privesc cu uimire și iubire toate acestea și le regăsesc apoi în lumea din jurul meu...

Cu drag,

Magdalena Smolinschi
Psihoterapeut Centrul Dianthis

DUREREA MAMEI ȘI A TATĂLUI MEU

Ca și copii, unele persoane s-au putut bucura de relații calde și apropiate cu părinții, în care s-au simțit confortabil și în siguranță. Aceștia sunt cei mai "norocoși" dintre noi. Altora, părinții nu au reușit să le răspundă în copilărie nevoilor de iubire necondiționată și apropiere, de valorizare și apreciere, de protecție. Acești copii, deveniți adulți, pot simți de multe ori că nu sunt destul de buni, că nu au încredere în forţele proprii, că nu merită lucruri sau gesturi pentru ei, de aceea pot avea dificultăți în a primi ceva bun din partea celorlați. Ei pot simți multă nesiguranță, tristețe, frică, furie sau chiar ură în multe situații din viața lor și acum, sentimente de care pot fi conștienți sau nu, unele putând fi adânc îngropate în inconștientul lor. Oricum ar fi, aceste emoții conștiente sau reprimate, le influențează cu siguranță relațiile cu cei din jur într-un mod sau altul.

Parcă acești oameni tânjesc mereu după dragostea mamei sau a tatălui lor, cerând tot mai mult de la cei pe care îi au astăzi alături (poate partenerul de viață sau copiii) și simțind că niciodată nu le este de ajuns. Ei sunt într-o continuă căutare .....

Îmi amintesc că atunci când am pășit în domeniul psihologiei, cu ani în urmă, mi-am pus următoarea întrebare: Ce anume i-a determinat pe acești părinți să aibă astfel de relații cu copiii lor sau cu unii din aceștia? De fapt, îmi doream să aflu de ce mama mea s-a purtat așa cu mine. Am învățat mult despre cum funcționează psihicul ființei umane, am căutat, am cercetat cât mai multe lucrări și abordări psihoterapeutice până am ajuns să înțeleg mai bine sufletul omului și durerea mamei mele. Lucrând foarte mult cu mine însămi pe parcursul formării ca psihoterapeut, am aflat tot mai mult din motivele pe care le-ar putea avea un părinte, atunci când nu poate fi cu adevărat disponibil. Dacă copiii acestor părinți, adulți fiind acum, reușesc să se deschidă totuși, în ciuda furiei pe care încă o pot simți, dacă încep să cerceteze mai mult din istoria de viață a părinților, dacă privesc la ce experiențe au avut și ei la rândul lor, cu proprii lor părinți, sau în ce context  social s-au născut, pot începe să vadă zorii suferinței prin care au trecut cei care le-au dat viață. Căci astfel se transmite din generație în generație durerea interioară a membrilor unei familii.

De multe ori putem înțelege și mai bine aceste lucruri, dacă conectăm perioada copilăriei părinților cu istoria locurilor sau a țării în care s-au născut, din acea perioadă. Mulți dintre părinții noștri fie s-au născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial, fie după ce s-a încheiat. Dacă nu au prins chiar ei războiul, trăind cu teroarea și frica în sufletul lor, au fost născuți de oameni care aveau traume serioase în urma ororilor ce s-au întâmplat atunci (bunicii din zilele noastre).

În condițiile acestea, e mare lucru că unii au reușit și doar să supraviețuiască, să transmită viața mai departe până la noi cei de azi, fără a mai avea capacitatea de a oferi copiilor și suportul emoțional de care aceștia ar fi avut nevoie. Ei pot fi inaccesibili în continuare, căci în sufletele lor se pot da lupte grele și acum. Mai mult, în trecut nu aveau nici posibilitățile care există astăzi, de a apela la ajutor specializat,  de a intra într-un proces de psihoterapie care să-i ajute să meargă într-un mod mai optim mai departe și să se bucure din nou de viață.

Aceasta nu înseamnă că părinții nu sunt sau nu au fost vinovați pentru ceea ce au făcut sau pentru ce nu au făcut, însă dacă reușim să înțelegem mai bine DE CE au procedat așa, ni se deschid noi posibilități de a accepta ceea ce a fost, de a-i lua în inima noastră așa cum au putut ei să fie, de a ne apropia mai mult de ei și poate a ne domoli dorul și nevoia de iubire. Astfel, putem să ne simțim bine, să ne găsim în sfârșit liniștea și pacea interioară, pentru noi și pentru copiii noștri, pentru a nu transmite și noi la rândul nostru durerea mai departe.

Cu recunoștință profundă pentru puterea cu care au trecut și cei din familia mea prin viață,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

FRICA SI PERCEPTIA REALITATII

“Nu te teme de viata! Crede ca viata merita traita, iar aceasta credinta te va ajuta sa creezi realitatea” spunea filosoful William James

Cum ar fi viata noastra daca nu ne-ar mai fi atat de frica? Daca am fi constienti ca in multe situatii avem posibilitatea sa ne oferim noua insine ceea ce avem nevoie pentru a nu ne mai incerca tot felul de frici?

Frica nu este o emotie negativa dupa parerea mea, asa cum a fost etichetata. Daca invatam sa o ascultam, putem auzi ca ea ne atentioneaza cu privire la anumite nevoi ale noastre ce nu sunt satisfacute sau care avem noi impresia ca nu sunt implinite la un moment dat. Doar ca multi dintre noi nu stim sau uitam ca in spate este altceva si lasam responsabilitatea pentru tot disconfortul pe care il simtim in astfel de cazuri asupra ei. Astfel, incepem sa ne luptam cu frica, in vreme ce ne-ar ajuta mult mai mult de fapt sa intelegem ce vrea sa ne spuna, cu ce mesaj vine in viata noastra si sa o acceptam.

Frica este in stransa legatura cu nevoile fundamentale ale fiintei umane, printre care nevoia de siguranta si nevoia de iubire. Asadar, cand ne este frica ar putea fi benefic sa ne intrebam mai intai “Ce nevoie a mea nu este implinita?” si apoi sa verificam daca este fondata intr-adevar frica pe care o simtim. De ce spun asta? Pentru ca atunci cand simtim frica, ni se poate schimba perceptia asupra realitatii si asupra oamenilor cu care relationam. E posibil sa ne creem o imagine deformata despre anumite situatii, persoane sau despre oameni, in general, ceea ce poate duce la dificultati in interactiunea cu acestia.  

Sentimentul de frica poate fi stimulat de tot felul de ganduri care ne trec prin minte, insa este important pentru noi, intr-un anume caz, sa ne intrebam: frica noastra tine intr-adevar de realitatea acelui moment sau ar putea avea legatura cu un eveniment prin care am trecut cu ceva timp in urma, in alt context, cu alte persoane - “Oare chiar ar putea sa se intample lucrul de care imi este frica acum, aici, in aceasta situatie? Chiar imi este amenintata nevoia de siguranta (de exemplu) sau este doar o impresie de-a mea?” Uneori trecutul nu este usor de acceptat si de lasat in urma.

Constientizarea faptului ca il aducem in prezent prin retrairea sentimentului de frica in situatii si cu persoane care nu au nici o legatura cu evenimentele din trecutul nostru, poate reprezenta un prim pas catre momentul in care sa putem vedea cu adevarat, cu mai multa claritate omul si situatia din fata noastra, sa ne reconstruim increderea si sa privim cu atentie pana incepem sa vedem din nou bunatatea si frumusetea din jur si din cei de langa noi. 

Si, intr-un final, sa incepem sa ne bucuram iarasi de viata!

Cu deschidere,

Alina FLOREA

Psihoterapeut Centrul Dianthis

EU SUNT FEMEIE. TU EȘTI FEMEIE

Eu sunt femeie. Tu ești femeie. Și ești puternică pentru că ești plină de resurse și te accepți pe tine însăți așa cum ești. Ești bună și ai grijă de tine și știi că meriți asta din plin. Te privești în oglindă și îți vezi, simți și apreciezi frumusețea. Te iubești pe tine însăți pentru că știi cum se face și pentru că ai multă iubire de oferit, prin tine și celorlalți.

Eu sunt fiică. Tu ești fiică. Cum este să fii fiica mamei tale? Cum este să fii fiica tatălui tău? Oricum ar fi relația ta cu fiecare dintre ei, primești cu iubire tot ce ți-au oferit, fără grija că nu te vei putea revanșa față de ei. O poți face dând mai departe din ceea ce ai tu. Cel mai potrivit mod de a le mulțumi este să le fii recunoscătoare. În primul rând pentru că ți-au dat viață.

Eu sunt copil. Tu ești copil. Caută copilul din tine, descoperă-l și ascultă-l. Află ce nevoi are, ce își dorește și ce îi place. Oferă-i ce nu a primit până acum. Lasă-l să se joace. Dă-i voie să se bucure așa cum poate că nu a mai făcut-o de mult timp. Ține-l strâns la piept și spune-i că îl iubești. Necondiționat.

Eu sunt iubită. Tu ești iubită. Tu și partenerul tău priviți cu iubire unul către celălalt. Vă prețuiți, vă respectați  și sunteți mereu atenți ca dansul vostru împreună să curgă lin, în armonie și împlinire unul prin celălalt. 

Eu sunt mamă. Tu ești mamă. Privești în ochii copilului tău și te vezi pe tine. Vezi în el tot ce l-ai învățat prin fapta, cuvântul, gândul și emoțiile tale. Vezi acceptarea și înțelegerea, vezi îngăduința și călăuzirea, vezi răbdarea și iubirea. Vezi ceea ce ai tu mai de preț de oferit către lume.

Suntem asemănătoare și totuși atât de diferite… 

Magdalena Smolinschi

psiholog Centrul Dianthis

JOCUL - CALEA DE INTRARE IN LUMEA COPILULUI TAU

Calatoresc cu trenul catre desavarsirea visurilor mele. Sunt zorii unei noi zile in care abia astept sa vad ce experiente noi voi trai, alaturi de oameni cunoscuti si dragi mie sau de cei pe care abia ii voi cunoaste.

Undeva in apropierea mea se aude un glas vesel de copil care ii povesteste ceva mamei sale si o tot indeamna sa se joace impreuna. Imi indrept privirea spre fereastra si descopar ca il pot chiar zari in reflectia geamului din tren. Si gandurile imi zboara la copilaria mea ..... Mi-am amintit cat de frumos ma jucam cu prietenele mele de atunci, de jocurile copilariei noastre si de cat de mult sens aveau acestea pentru noi. Jocul era lumea noastra pe care o cream si in care ne exprimam cu adevarat sentimentele. Piesele de teatru pe care le jucam vorbeau despre lumea noastra interioara, despre bucuriile si tristetile noastre, despre cum ne simteam si ne traiam anii de copilarie. Jocul ne crea un context sigur in care ne puteam exprima asa cum eram cu adevarat, lucruri pe care nu le aratam in nici o alta situatie. 

       
Copilul de alaturi insista in continuare la mama sa se joace cu el ......

In timpul jocului copilul se simte liber sa "vorbeasca" si, in unele cazuri, acesta e singurul mod in care el se poate exprima. Este posibil ca unii copii sa se simta foarte tristi, suparati si neintelesi datorita situatiilor si relatiilor din familie, dar nu le pot spune toate acestea parintilor, mai ales daca acestia nu au timp si disponibilitate pentru a-i asculta cu adevarat, de a crea o legatura sincera si autentica cu ei, o relatie sigura bazata pe incredere reciproca.

       
Cand parintele isi indreapta atentia catre copil si intra in jocul lui, poate descoperi ce resursa importanta este jocul pentru a-l cunoaste mai bine. Cel mic intra cu usurinta in rolul personajelor iar acestea, prin tot ceea ce fac si spun, prin felul in care actioneaza sau chiar prin faptul ca nu o fac, vorbesc despre emotiile si trairile copilului, despre lumea sa interioara, despre suferintele, preocuparile sau bucuriile din sufletul lui. 

     
Asadar, daca parintele cauta drumul spre copilul sau, una din cele mai facile si potrivite cai este jocul impreuna. Acesta poate duce la imbunatatirea relatiei lor datorita faptului ca realizeaza contextul favorabil in care, daca parintele este atent, isi poate cunoaste copilul mai bine, ii poate descoperi nevoile si dorintele sale launtrice profunde, pentru a putea veni ulterior in intampinarea lor. In plus, chiar simplul fapt ca parintele petrece timp impreuna cu cel mic ajuta la consolidarea relatiei lor. 

Iubirea neconditionata, care implica atentie, disponibilitate, sprijin si afectiune acordate de catre noi parintii, le dau aripi sa zboare copiilor nostri, le dau curaj, putere si energie pentru viata.

       
Copilul de alaturi a incetat sa o mai roage pe mama sa se joace cu el si priveste pe fereastra. Nu mai pare la fel de vesel ca la inceput ......

Cu toata dragostea de parinte,

Alina FLOREA

Psiholog Centrul Dianthis

SUFLETUL OMULUI - INTRE RAZBOI SI PACE

             O sămânţă a fost la început. Şi atâta linişte .... a crescut, a crescut şi a început să prindă contur, să îşi facă simţită prezenţa în această lume. Apoi a început şi el să simtă - vibraţia unei emoţii pozitive a sufletului „gazdă”, vibraţia unei emoţii negative .... vibraţia unui nou început. Stă în faţa vieţii unui erou sau a unui laş, a unui curajos sau a unui timid, a unui om bun sau a unui om rău? Ce putem spune?

Decât că e pe cale să înceapă viaţa unei fiinţe cu o multitudine de posibilităţi, în acel moment. Mai creşte şi ajunge să vadă în sfârşit persoana împreună cu care a respirat, împreună cu care a simţit, de mână cu care a intrat în această viaţă ....mama. Această lume, mai puţin sigură, mai puţin confortabilă, începe să i se desfăşoare înainte, iar el merge, avansează şi ..... şoc: apar primele frustrări, primele sentimente că e neînţeles, încă din primele luni de viaţă. Chipul şi iubirea mamei însă, îl ajută şi îi redă încrederea de a merge mai departe. Şi începe să descopere din ce în ce mai multe minunăţii ale acestei lumi, de la sentimentul de bucurie la cel de tristeţe, de la reuşită la eşec, de la uimire la obişnuinţă, de la plâns la râs, şi mai târziu, experimentând toate acestea şi multe altele, poate ajunge să cunoască încrederea puternică şi dezamăgirea, apropierea şi despărţirea, prietenia şi trădarea, plăcerea şi suferinţa, iubirea şi ura. Între bine şi rău va fi omul în toată viaţa lui.

Pe parcursul vieţii sale însă, îşi va descoperi resursele,  punctele sale forte, care îl vor ajuta să meargă mai departe, dar şi angoasele sale, fricile şi ungherele sufletului său, care îl vor ţine pe loc şi nu îl vor lăsa să continue să mergă pe drumul care i se deschide înainte.

Câte poate trăi omul într-o viaţă? Poate simţi copilăria în adevăratul sens al cuvântului, poate simţi căldura unei mame iubitoare şi a unui tată aproape de sufletul său, poate simţi că se joacă liber, fără frica de a nu strica „jocul”, poate să se simtă în siguranţă atunci când are nevoie, poate să fie sigur că şi mâine va simţi toate acestea şi multe alte minunăţii ale acestei lumi, poate iubi. Dar poate simţi şi despărţirea de toate sau poate teama că de mâine nu vor mai fi în viaţa lui. Şi măcar dacă ar fi fost, chiar şi pentru puţin timp ..... Dar poate fi doar iluzia că le-a avut. Şi totuşi, dacă ele chiar au fost acolo şi le-a pierdut, atunci când le va regăsi sau când le va recâştiga din nou, vor fi cu atât mai preţioase..... atunci omul îşi poate descoperi esenţa vieţii sale. Atunci furtuna îl va fi făcut mai puternic, mai înţelept şi, poate, mai iubitor. Atunci va putea înţelege că pentru a merge către viitor, trebuie să păşeşti mai întâi spre trecut. Să te împaci cu tot ce a fost al tău şi să crezi că mâine chiar va răsări soarele, după furtuna vieţii tale. Si sa traiesti cu toata fiinta ta AZI.

Poate că tocmai acest lucru face viaţa omului atât de interesantă, atât de provocatoare, atât de vie ......... Poate ca e menirea noastra in viata aceasta, sa invatam sa cautam drumul catre "casa", drumul catre noi insine, sa reusim sa ajungem la adevarata noastra esenta, unica in fiecare dintre noi, si abia dupa aceea sa incepem ....... SA TRAIM CU ADEVARAT!

Cu multă dragoste de oameni,

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis