FRAGMENTAREA  SINELUI

               

Sinele reprezinta  polul pulsional al personalitatii, dupa modelul celor trei instante ale psihicului uman, expus de S. Freud in 1923 (Sinele, Eul si Supra-Eul). Sinele este totdeauna inconstient, fiind izvorul emotional al impulsurilor si dorintelor impulsive, locul reprezentarilor si comportarilor arhaice, al refularilor. Este partea din noi cea mai bine “ascunsa” si poate cea mai intunecata, ce contine multe aspecte carora partea constienta a psihicului nostru nu le-ar putea face fata ….

Fragmentarea sinelui poate aparea in urma unei traume, a unei suferinte puternice pe care o traieste o persoana sau in cazul retraumatizarii, adica trairea unei experiente care reprezinta ca o ancora catre momentul initial in care ai suferit, care iti aminteste de acesta. Fragmentarea sinelui este separarea (uneori chiar constienta) a partii sanatoase din noi insine de partea traumatizata si implica multa frica constienta sau inconstienta. E ca si cum durerea e prea mare pentru a putea fi simtita/ resimtita, ca si cum ti-ar fi foarte frica sa intri in ea si te detasezi pur si simplu de acea parte din tine care e pe punctul de a se afunda intr-o asa mare suferinta.

Ce se intampla dupa aceea? Ti se pare ca poti face fata mai usor vietii de zi cu zi. Poti chiar zambi sau rade cu pofta pentru ca psihicul uman este extrem de creativ in ce priveste construirea sistemelor de autoaparare. Iti poti petrece asa multi ani din viata, pana intr-o zi cand iti dai seama ca ceva nu e in regula cu tine. In cazul fericit, realizezi atunci ca sistemul tau de autoaparare pe care l-ai dezvoltat in urma traumei nu te mai multumeste, nu iti mai este de folos, ci dimpotriva ajunge sa-ti faca rau caci te deconecteaza de tine, cel/ cea care esti cu adevarat. Si incepi sa cauti ceva, dar nu stii nici tu ce anume, ceva care sa te ajute din nou …. Cautarile pot fi inceputul unui nou ciclu din viata ta, in care confuzia, dorintele neimplinite si frustrarile incep “sa se simta” ca acasa. Si isi vor continua cursul pana cand nu vei mai merge pe cai ocolitoare si te vei indrepta chiar catre ceea ce te sperie mai tare, catre tine insuti, pana cand vei ajunge la acea durere adanca din sufletul tau, te vei uita chiar la ea, vei incerca sa o intelegi si sa o accepti exact asa cum este, cum nu ai avut puterea sa o faci pana atunci, vei reintegra inapoi ceea ce lipsea din tine.

Fragmentarea sinelui e o suferinta pe care multi dintre noi o experimentam, insa este atat de profunda incat nici nu ne dam seama ce ne tine pe loc sau de ce simtim si traim anumite stari interioare. Nu va grabiti, dragii mei, sufletului vostru nu puteti sa-i dati un deadline, un termen limita. Acest proces poate sa dureze ani de zile, puteti descoperi piesele din “puzzle-ul” vostru interior una cate una, pana sa ajungeti la final. De fapt, e impropriu spus “final”, caci pentru persoana respectiva va fi ca un nou inceput. Incercati sa dezvoltati in interiorul vostru multa empatie si intelegere pentru voi insiva, nu va mai luptati cu propriile voastre trairi si sentimente si poate va fi un pic mai usor pe aceasta cale….

Drumul catre tine insuti este un drum greu, dar sigur! Cand ajungi la adevarata ta esenta, completa, reintregita, poti simti ca te nasti din nou, ca poti iubi si poti zambi cu adevarat, ca poti fi in sfarsit liber!

Din toata inima pentru cei carora le este de folos,

Alina FLOREA

Psiholog Centrul Dianthis

IUBIREA DINTRE NOI

  Cat de mult conteaza pentru noi, ca atunci cand suferim, cand suntem tristi, suparati, ingrijorati sau chiar disperati, sa ne intinda cineva “o mana de ajutor”? Poate un prieten care pur si simplu ne intreaba cu interes despre ce ni s-a intamplat si ne asculta, poate un parinte care ne ofera un umar pe care sa plangem si o vorba buna, fie o persoana care doar ne invita sa petrecem ceva timp impreuna.

               Toate acestea pot fi semne de iubire, pretuire, prietenie, bunatate si disponibilitate a celuilalt pentru noi. Orice om are nevoie sa se simta iubit, inteles, apreciat, sa stie ca este si el important, chiar si pentru un singura persoana din aceasta lume.

                Insa, se poate intampla ca uneori sa fim atat de suparati pe cei din jur, incat nu ne mai dam seama ca ei sunt cei care ne iubesc, chiar daca ne-au gresit sau nu au procedat cum era mai potrivit pentru noi. E posibil sa intelegem acest lucru mult mai tarziu, abia cand ei nu ne mai sunt alaturi, si sa ne dam seama ca, in ciuda faptului ca nu ne-au aratat iubirea lor asa cum am fi avut nevoie, ei au facut multe alte lucruri pentru noi care veneau tot din dragoste si grija. Cand reusim sa “vedem” acest lucru, putem sa ne deschidem inima catre acele persoane si sa le acceptam intru totul asa cum sunt sau cum au fost ele, fara a mai simti dorinta de a le fi schimbat. Atunci, pacea si linistea ne pot umple sufletul, caci iubirea are puterea de a vindeca orice durere, judecata sau regret.

                Putem sa schimbam ceva in lumea in care traim doar incepand cu noi insine! Putem oferi si arata dragoste celor de langa noi, caci un lucru bun genereaza ulterior si alte lucruri bune. Daca nu stim ce anume au nevoie cei dragi din partea noastra ca sa simta ca ii iubim, pur si simplu ii putem intreba si e posibil sa fim uimiti de ce ne vor spune: cu o imbratisare sau o simpla mangaiere, un sarut de “noapte buna” sau pur si simplu un “ce faci?”, “cum te simti azi?”, “ce ai nevoie?”, “cu ce te pot ajuta?”, lucruri atat de simple si de usor de facut pot insemna enorm pentru fiecare dintre noi.

                E atat de usor sa oferim iubire si sta in alegerea noastra sa o facem! Stiu ca unii oameni nu au avut de unde invata sa dea si sa primeasca gesturi de afectiune, ca cei care i-au crescut nu au stiut cum sa o faca, tocmai pentru ca nu au fost invatati nici ei, poate pentru ca au crescut intr-o perioada in care supravietuirea era cel mai important lucru pe care il puteau face …. cine stie? Ce stiu sigur insa, e ca fiecare dintre ei a facut atat cat a putut face, asa cum a stiut mai bine.

Exprimarea iubirii o putem invata la orice varsta, putem invata sa imbratisam o alta persoana si la 60 de ani, la 80 sau chiar in ultima zi a vietii noastre ….. caci pentru asta, niciodata nu e prea tarziu!!!

               

Cu multa dragoste pentru mama mea, pentru tatal meu, pentru dragul meu sot, pentru fiica noastra si pentru oamenii pe care ii intalnesc in fiecare zi,

Alina Florea

Psiholog Centrul Dianthis

Libertatea de a fi noi insine - prin miscare si dans

               

          “Omul s-a nascut liber si este pretutindeni in lanturi” spunea Jean Jacques Rousseau.

       La intalnirea de “Dans terapeutic” pe care am avut-o saptamana aceasta, in contextul in care participantii se pot misca liber, se pot exprima pe ei insisi asa cum sunt, am discutat impreuna pe o tema foarte importanta, dupa parerea mea, si anume: “Daca in majoritatea situatiilor din viata noastra, suntem constransi de tot felul de reguli, impuse din exterior (familie, scoala, societate in general), suntem crescuti si educati de mici sa ne supunem acestora, atunci cand suntem liberi sa ne exprimam pe noi insine, ajungem sa nu mai stim cum sa o facem”.

         Mi se pare un adevar dureros, insa foarte important de adus in discutie. M-a facut sa-mi intorc privirea mai atent catre mine insami si sa ma intreb: “Pentru mine cum a fost aceasta trecere, de la constrangere la eliberare?”. Am gasit imediat raspunsul in interiorul meu, parca astepta de mult timp sa fie pus intr-o forma atat de clara: “Da, mi-a fost si mie foarte greu la inceput, atat de greu incat atunci cand ajungeam la granita dintre constrangere si eliberare, parca se opunea tot corpul meu, eram pur si simplu blocata, inghetata intre “asa TREBUIE sa faci” si “asa NU TREBUIE sa faci”. Eu am reusit sa ma exprim cu adevarat liber abia dupa 6 luni de exersare prin metoda terapiei prin miscare si dans, insa nu in orice grup. De aceea, conexiunea si apropierea dintre membrii grupului care se creaza in timp favorizeaza eliberarea si exprimarea autentica a fiecarui participant.

         Este posibil, la nivel constient sau inconstient, ca la inceput sa avem sentimente de vinovatie fata de oameni semnificativi din viata noastra, care poate ne-au invatat opusul a ceea ce ne dorim cu adevarat sa facem,  insa aceste legaturi de loialitate sunt atat de puternice si cu atat mai dureroase cu cat de la unul din parinti ai invatat sa faci lucrurile intr-un fel anume, iar celalalt te-a invatat exact opusul. Cum ar putea un copil sa se imparta in doua, intre mama si tatal lui, atat timp cat ii iubeste pe amandoi, constient sau nu? Acceptarea faptului ca fiecare dintre ei a procedat cu noi cum a crezut ca e mai bine, ca a facut tot ce a putut, ca de fapt fiecare a fost bine intentionat, ne poate deschide inima mai mult catre ei si catre noi insine, ne poate aduce liniste si impacare sufleteasca.

           Dupa o negociere interioara intre “a fi ascultator, a ma conforma, a trai dupa cum cred altii ca e bine” si “a fi eu insami”, alegerea ne apartine. Apoi, felul in care ne simtim zi de zi ne confirma daca am facut alegerea potrivita pentru noi sau nu.

Asadar, cel putin din experienta mea va pot spune ca a putea sa te exprimi cu adevarat liber necesita timp, dorinta, decizie si consecventa. Insa merita tot efortul pentru ca asta iti poate aduce mai multa incredere in propriile forte, echilibru, armonie si bucurie interioara, energie, optimism si pofta de viata, iar odata ce te schimbi tu se modifica si relatiile tale cu ceilalti.

Va astept sa ne miscam liber impreuna, pentru noi insine si pentru relatiile noastre cu cei din jur!

Cu mult drag,

Alina FLOREA

Psihoterapeut prin Miscare si Dans

Psiholog Centrul Dianthis

EU SUNT FEMEIE. TU EȘTI FEMEIE

Eu sunt femeie. Tu ești femeie. Și ești puternică pentru că ești plină de resurse și te accepți pe tine însăți așa cum ești. Ești bună și ai grijă de tine și știi că meriți asta din plin. Te privești în oglindă și îți vezi, simți și apreciezi frumusețea. Te iubești pe tine însăți pentru că știi cum se face și pentru că ai multă iubire de oferit, prin tine și celorlalți.

Eu sunt fiică. Tu ești fiică. Cum este să fii fiica mamei tale? Cum este să fii fiica tatălui tău? Oricum ar fi relația ta cu fiecare dintre ei, primești cu iubire tot ce ți-au oferit, fără grija că nu te vei putea revanșa față de ei. O poți face dând mai departe din ceea ce ai tu. Cel mai potrivit mod de a le mulțumi este să le fii recunoscătoare. În primul rând pentru că ți-au dat viață.

Eu sunt copil. Tu ești copil. Caută copilul din tine, descoperă-l și ascultă-l. Află ce nevoi are, ce își dorește și ce îi place. Oferă-i ce nu a primit până acum. Lasă-l să se joace. Dă-i voie să se bucure așa cum poate că nu a mai făcut-o de mult timp. Ține-l strâns la piept și spune-i că îl iubești. Necondiționat.

Eu sunt iubită. Tu ești iubită. Tu și partenerul tău priviți cu iubire unul către celălalt. Vă prețuiți, vă respectați  și sunteți mereu atenți ca dansul vostru împreună să curgă lin, în armonie și împlinire unul prin celălalt. 

Eu sunt mamă. Tu ești mamă. Privești în ochii copilului tău și te vezi pe tine. Vezi în el tot ce l-ai învățat prin fapta, cuvântul, gândul și emoțiile tale. Vezi acceptarea și înțelegerea, vezi îngăduința și călăuzirea, vezi răbdarea și iubirea. Vezi ceea ce ai tu mai de preț de oferit către lume.

Suntem asemănătoare și totuși atât de diferite… 

Magdalena Smolinschi

psiholog Centrul Dianthis

JOCUL - CALEA DE INTRARE IN LUMEA COPILULUI TAU

Calatoresc cu trenul catre desavarsirea visurilor mele. Sunt zorii unei noi zile in care abia astept sa vad ce experiente noi voi trai, alaturi de oameni cunoscuti si dragi mie sau de cei pe care abia ii voi cunoaste.

Undeva in apropierea mea se aude un glas vesel de copil care ii povesteste ceva mamei sale si o tot indeamna sa se joace impreuna. Imi indrept privirea spre fereastra si descopar ca il pot chiar zari in reflectia geamului din tren. Si gandurile imi zboara la copilaria mea ..... Mi-am amintit cat de frumos ma jucam cu prietenele mele de atunci, de jocurile copilariei noastre si de cat de mult sens aveau acestea pentru noi. Jocul era lumea noastra pe care o cream si in care ne exprimam cu adevarat sentimentele. Piesele de teatru pe care le jucam vorbeau despre lumea noastra interioara, despre bucuriile si tristetile noastre, despre cum ne simteam si ne traiam anii de copilarie. Jocul ne crea un context sigur in care ne puteam exprima asa cum eram cu adevarat, lucruri pe care nu le aratam in nici o alta situatie. 

       
Copilul de alaturi insista in continuare la mama sa se joace cu el ......

In timpul jocului copilul se simte liber sa "vorbeasca" si, in unele cazuri, acesta e singurul mod in care el se poate exprima. Este posibil ca unii copii sa se simta foarte tristi, suparati si neintelesi datorita situatiilor si relatiilor din familie, dar nu le pot spune toate acestea parintilor, mai ales daca acestia nu au timp si disponibilitate pentru a-i asculta cu adevarat, de a crea o legatura sincera si autentica cu ei, o relatie sigura bazata pe incredere reciproca.

       
Cand parintele isi indreapta atentia catre copil si intra in jocul lui, poate descoperi ce resursa importanta este jocul pentru a-l cunoaste mai bine. Cel mic intra cu usurinta in rolul personajelor iar acestea, prin tot ceea ce fac si spun, prin felul in care actioneaza sau chiar prin faptul ca nu o fac, vorbesc despre emotiile si trairile copilului, despre lumea sa interioara, despre suferintele, preocuparile sau bucuriile din sufletul lui. 

     
Asadar, daca parintele cauta drumul spre copilul sau, una din cele mai facile si potrivite cai este jocul impreuna. Acesta poate duce la imbunatatirea relatiei lor datorita faptului ca realizeaza contextul favorabil in care, daca parintele este atent, isi poate cunoaste copilul mai bine, ii poate descoperi nevoile si dorintele sale launtrice profunde, pentru a putea veni ulterior in intampinarea lor. In plus, chiar simplul fapt ca parintele petrece timp impreuna cu cel mic ajuta la consolidarea relatiei lor. 

Iubirea neconditionata, care implica atentie, disponibilitate, sprijin si afectiune acordate de catre noi parintii, le dau aripi sa zboare copiilor nostri, le dau curaj, putere si energie pentru viata.

       
Copilul de alaturi a incetat sa o mai roage pe mama sa se joace cu el si priveste pe fereastra. Nu mai pare la fel de vesel ca la inceput ......

Cu toata dragostea de parinte,

Alina FLOREA

Psiholog Centrul Dianthis

DARUL DIN TINE

„Binecuvântați sunt cei care pot oferi fără să-și aminteasă și pot primi fără să uite.”

Elisabeth Bibesco

A trecut vremea sărbătorilor de iarnă și totuși eu mă gândesc la daruri. Nu e vorba de acel gen de cadouri pe care uneori nici nu te mai bucuri că le oferi pentru că ai obosit alergând prin magazine după ele și întrebându-te: „oare îi va plăcea?”. Mă gândesc la daruri pe care să le facem mereu, în fiecare zi, când simțim că avem ceva de oferit, când credem că celălat are nevoie să primească ceva (indiferent dacă merită sau nu). Daruri mărunte care nu necesită vreun efort, dar care pot valora foarte mult.

Un dar nu e nevoie să fie ceva material, un obiect, oricât ar fi el de frumos sau valoros. Un dar adevărat și ușor de oferit e acela care vine din suflet, îl oferi cu bucurie și care, prin faptul că l-ai oferit îți aduce împlinire și mulțumire. Poate fi un zâmbet, un gând bun sau o încurajare. Chiar și un umăr pe care un prieten are nevoie să plângă poate fi un mic dar, dacă îl oferi la momentul potrivit. Poate că el nu are nevoie decât să-i acorzi puțină atenție și să-l asculți, să-l lași să vorbească și să-și spună oful.

Este posibil ca ceea ce oferi să ajungă la persoana care primește într-un moment în care simte că nu mai are nicio speranță, nicio bucurie, când crede că tot ce o înconjoară îi este potrivnic. În astfel de clipe micul tău dar poate deveni ceva extrem de valoros, o mică rază plăpândă se poate transforma într-o lumină strălucitoare care dă acelei ființe puterea să continue, să meargă mai departe.

Poate nu vei ști niciodată dacă și în ce fel a fost de folos ceea ce ai oferit, dar poate că nici nu este nevoie. Simplul fapt de a dărui fără a aștepta recunoștință cred că ne poate face mai buni, mai atenți la noi înșine și la ceilalți, la bucuria noastră și a celor din jur. Este posibil ca uneori cel ce primește să fie atât de preocupat de propria persoană, de propriile probleme încât nici să nu observe că i se oferă ceva. Asta nu ar trebui să ne descurajeze, ci dimpotrivă, îi mai oferim ceva și altă dată. Și poate, cândva vom avea șansa de a vedea în privirea lui acea sclipire, acel zâmbet, acea lumină ce apare în ochii unui copil care a primit jucăria pe care și-o dorea.

Nu aș vrea să fiu înțeleasă greșit, a dărui nu înseamnă să uiți de tine, să te neglijezi, să te lași la urmă, să dai tot ce ai și să nu mai rămâi cu nimic. Când dăruim ceva din suflet împărtășim cu ceilalți câte ceva din ceea ce există în noi. Și sunt convinsă că toți avem mereu ceva frumos de dăruit, doar că de multe ori nu suntem conștienți. Partea și mai frumoasă a lucrurilor este că, deși nu acesta este scopul, dăruind, ne va veni mai devreme sau mai târziu rândul să primim, căci în toate există un echilibru.

Trăim într-o lume în care oamenii au uitat să ofere, să iubească, ba chiar și să zâmbească, o lume în care propria persoană e mai importantă decât orice altceva. Cu siguranță ne-ar fi tuturor mai bine dacă am oferi mai mult din ceea ce poate, la rândul nostru, ne-ar plăcea să primim. 

Este foarte important ca darul să vină din inimă, să-l oferi cu drag și cu plăcere, să pui în el o fărâmă din sufletul tău, căci atunci are mai multe șanse să ajungă acolo unde trebuie, unde este nevoie de el. Abia atunci vei simți acea mulțumire, acea bucurie lăuntrică de a oferi. 

Cum ar fi dacă fiecare dintre noi am dărui câte ceva în mod conștient în fiecare zi? La urma urmei, dacă s-ar întâmpla așa, fiecare ar avea la rândul său cel puțin o șansă să primească ceva… îmi și imaginez o lume plină doar de zâmbete, de bucurie și gânduri bune…. Hmm, pare utopic, nu?  Și totuși….

„Nu judeca fiecare zi după recolta pe care o culegi, ci după semințele pe care le cultivi.”

Robert Louis Stevenson

 

Cu mult drag,

Magdalena Smolinschi

psiholog 

Infertilitatea si pierderea din spatele ei

                Simpatia, atractia, iubirea pot trezi in noi oamenii dorinta de a ne apropia mai mult unii de altii, de a ne cunoaste mai bine si de a decide chiar sa ne continuam viata langa cel pe care il descoperim, il simtim si ajungem sa il consideram “sufletul nostru pereche”. Astfel, doi oameni pot incepe sa mearga pe acelasi drum si, in afara de sentimentele si eforturile pe care le investesc fiecare din ei in relatie, pot incepe sa aiba obiective, planuri si visuri comune, ceea ce le intareste si mai mult relatia. Unele cupluri decid sa puna bazele unei familii impreuna, insa e foarte important ca partenerii sa discute mai intai despre “Ce inseamna pentru fiecare dintre ei familia? Ce asteapta sa se intample fiecare intr-o familie?”

                 Desigur, multe din cupluri isi doresc sa aiba copii, mai devreme sau mai tarziu, si fiecare se poate imagina chiar in rolul de mama sau de tata. In felul asta, speranta din sufletul fiecaruia poate creste si incep sa-si doreasca din ce in ce mai mult sa aiba un copil, caruia sa-i ofere dragostea si atentia lor, educatia si tot ce ii pot da ei mai bun. Odata cu speranta cresc si incercarile lor de a transmite viata mai departe. Insa, unele din aceste cupluri reusesc sa aduca pe lume un copil, in timp ce altele incearca si incearca in continuare. Dupa o perioada, cei care nu reusesc incep sa-si puna intrebari si sa constientizeze ca se confrunta cu o dificultate in acest sens. 

Astfel, aceste cupluri intra intr-un ciclu lunar de speranta – pierdere, prezent de obicei pana la diagnosticarea infertilitatii in cazul celor care fac investigatii, si eventual, pana la implementarea deciziei de a face tratament. Odata cu inceperea tratamentului, speranta se infiripa din nou in sufletele celor doi parteneri si daca rezultatele nu apar imediat, ei intra din nou in ciclul lunar de speranta-pierdere. Pe de alta parte, cuplurile care nu au demarat actiuni in vederea depistarii infertilitatii sunt si mai vulnerabile, datorita stresului cronic intretinut de repetarea continua a ciclurilor de speranta-pierdere, luna de luna.

Insa, ce se afla de fapt in spatele pierderii fertilitatii? Acolo se ascunde suferinta fiecaruia de a-si fi pierdut visul intemeierii unei familii cu copii. Acest lucru doare mai tare, de fapt. Daca partenerii nu pot procesa pierderea astfel incat sa poata sa o depaseasca, creste probabilitatea ca acel cuplu sa se destrame. De obicei, unul din parteneri cauta o alta persoana alaturi de care sa incerce sa-si implineasca visul. Daca se doreste ca relatia sa continue, atunci cand partenerii nu reusesc sa depaseasca aceasta pierdere au nevoie de ajutor specializat. Pe parcursul procesului terapeutic ei sunt insotiti de psihoterapeut sa gaseasca noi posibilitati de a-si implini visurile impreuna.

Cu drag de oameni,

Alina FLOREA

Psihoterapeut Centrul Dianthis