EFECTELE EXPUNERII LA VIOLENȚĂ
ASUPRA COPILULUI
V-ați întrebat vreodată ce simte
un copil atunci când ia parte la certuri și violență în familie? Sau când este
chiar el victima violenței ? Unii e posibil să vă mai fi gândit la acest
aspect, alții poate ați trăit pe propria piele aceste lucruri.
Cert este că expunerea la
violență a copilului, mai ales dacă este de lungă durată și în mod repetat,
influențează dezvoltarea sa ulterioară. Cercetările științifice în domeniu
arată că celulele corpului nostru reacționează la gândurile și emoțiile pe care
le avem. Astfel, fiecare celulă din corpul copilului se contractează, se
rigidizează atunci când acesta este expus la o situație negativă, și se
relaxează atunci când trăiește momente în care are gânduri și emoții pozitive. Această stare este extrapolată, se poate
observa, și la postura corporală sau comportamentul copilului în momentul
respectiv: frica și stresul de multe ori îl pot determina să se adune, să se
ghemuiască, să-și strângă corpul (așa cum se contractează și celulele sale),
iar starea de bine se poate vedea cu ușurință de asemenea la corpul copilului,
acesta fiind deschis și relaxat, cu mișcări largi.
Mai mult, corpul nostru are o
puternică memorie senzorială, ceea ce explică de ce un adult care a fost
victima violenței în copilărie, tresare
sau face gesturi de apărare și după 40 de ani de la acea perioadă
traumatizantă, sau de ce o persoană poate simți frică, slăbiciune în corp sau
chiar stări de rău fizic atunci când este martoră la o ceartă, chiar și între
persoane care nu îi sunt prea apropiate.
Așadar, frica și nesiguranța sunt
resimțite în fiecare celulă de către copil, acestea ajung până în adâncul ființei sale, simțindu-se răspunzători de cele mai multe ori pentru certurile părinților. Sunt
copii care trăiesc ani de-a rândul cu frica de a nu izbucni din nou un scandal
sau de a nu-și supăra cu ceva părintele, pentru a nu lua bătaie. Este cruntă
această frică, uneori copilul are tendința nici să nu mai respire până la
capăt, ca nu cumva să atragă mânia părintelui său. Și astfel viața devine o
luptă pentru supraviețuire. În astfel de condiții, unii copii (mai mari) aleg
chiar să renunțe la viață, simțindu-se cu totul "răi", "fără valoare", "ființe
pe care nimeni nu le iubește și care nu mai au pentru ce trăi". Alții se
descurcă cum pot, își crează propriile mecanisme de apărare ca să reziste și
speră .... speră că va veni o zi când totul se va termina sau când ei vor putea
pleca. Așa ajung mulți tineri adulți să plece în străinătate, să plece cât mai
departe, poate chiar la celălalt capăt al lumii, în speranța că vor putea lăsa
în urmă toată suferința de acasă!
Doar că suferința nu se vindecă cu distanța, de
aceea își pot da seama peste ani că oriunde s-ar duce tot nu pot fi fericiți
sau că între timp suferă de diverse boli și, mai ales, dificultăți în relații. Fuga
nu este o soluție .... ceea ce-i poate ajuta cu adevărat este tocmai să se
oprească și să privească drept în față tot ceea ce îi doare, să recunoască, să
exprime, să-și spună, să-și urle chiar durerea. Pot să o scoată afară din
adâncul lor, să o vadă, să o aceepte și să o transforme.
Astfel de oameni au
nevoie să dea un nou sens vieții lor, să coboare în ei până își găsesc din nou
toate resursele și calitățile lor cu care au venit pe lume, să le pună în
valoare și, lucrând cu ei înșiși, să-și transforme toată durerea în putere.
Și într-o zi e posibil să-și recupereze
demnitatea, să se iubească din nou și să simtă că merită să fie iubiți .....
Cu multă compasiune și încredere în partea
iubitoare din oameni,
Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu