sâmbătă, 22 aprilie 2017

ADOLESCENȚA - o provocare necesară


Din orice unghi aș privi adolescența, mi se pare a fi provocatoare. Parcă e un "val de emoții" foarte puternic ce vine în viața fiecăruia, în care bucuria și fericirea se pot împleti cu ușurință cu suferința și durerea. Această perioadă are cu siguranță un cuvânt important de spus în cristalizarea adultului în devenire.

Din perioada adolescenței  îmi amintesc primii "fluturi" în stomac, prima iubire, cât și unele suferințe pe care le experimentam în diverse situații, toate acestea făcând din acei ani una din cele mai furtunoase perioade din viața mea.

Apoi timpul a trecut si am devenit părinte de adolescent, și parcă uitasem ce am trăit și eu în acei ani. Din acest rol am putut să văd altfel adolescența, acea parte care părinților le este mai greu să o înțeleagă. Mi-am pus și eu întrebări : De ce copilul meu a început să se comporte diferit? De ce nu ne mai înțelegem ca și până acum? Mă simțeam provocată de multe ori la replicile pe care mi le spunea sau la gesturile sale, iar tendința pe care o simțeam în interior era de a mă răzvrăti și eu. Asta era cea mai ușoară cale și chiar am încercat-o de câteva ori, însă certurile care au urmat și starea proastă pe care o aveam apoi și eu și copilul m-au motivat să găsesc alte moduri de a mă raporta la copilul meu adolescent.

Psihologia dezvoltării umane vorbește despre nevoile pe care este normal să le aibă un copil la această vârstă și mi-a prins tare bine să mi le reamintesc  atunci: în special, să petreacă mai mult timp cu cei de vârsta lui, să își câștige propria autonomie - de aici și dorința adolescenților de a proceda cum cred ei că e mai bine în multe situații, de a demonstra că pot să se descurce fără ajutorul părinților, de a-și testa limitele și a învăța din propriile greșeli. Nu mi-a fost nici mie ușor ca și părinte, cu toate informațiile pe care le știam deja despre aceste lucruri. Mi-aș fi dorit ca propriul meu copil să învețe din greșelile mele, ca lui să-i fie mai ușor. Mi-a luat un timp până când am înțeles cu adevărat, că el are nevoie de asta, că are nevoie să-și construiască și să-și finiseze propria sa individualitate, că este absolut necesară această etapă pentru dezvoltarea lui sănătoasă.

Problema apare în multe familii cu adolescenți atunci când părinților le este greu să se adapteze la noile nevoi ale copilului aflat la această vârstă, când acesta încă este tratat ca un copil mai mic sau este considerat rău intenționat. Astfel, părinții pot cădea cu ușurință în capcana de a vedea la propriul copil doar părțile negative și treptat, pot să piardă din vedere tot ce are el mai bun și mai frumos. Așa pot apărea nenumărate critici și reproșuri pe care părinții ajung să le facă copilului deoarece se simt neputincioși și nu vor să piardă controlul. Asta duce la o îndepărtare și mai mare a copilului, când acesta are poate cea mai mare nevoie de părinți. Copilul se închide tot mai mult în el și de multe ori începe să caute înțelegere, acceptare și apreciere la alte persoane din jur. Astfel poate ajunge în compania unora care îl pot influența ușor, în moduri în care nu ne-am dori, dacă îi oferă ceea ce el are atâta nevoie (acceptare, apreciere etc).

Însă, dacă încercăm să fim mai flexibili și mai înțelegători cu proprii noștri copii, mai sensibili la nevoile pe care le au, dacă învățăm să mai renunțăm la o parte din controlul pe care îl exercităm asupra lor și să le oferim treptat mai multă încredere și totodată responsabilitatea pentru propriile lor fapte, și mai ales să continuăm să le arătăm toată iubirea și aprecierea noastră chiar și când greșesc, ei vor afla atunci că îi iubim indiferent de ce s-ar întâmpla și vor avea mereu o bază de siguranță puternică la care se vor întoarce ori de câte ori vor avea nevoie cu drag!

Până la urmă, cred că toți ne dorim să ne sprijinim copiii pentru a deveni adulți puternici, încrezători în ei, responsabili, iubitori, cu grijă pentru nevoile lor și a celor din jur!

Cu multă deschidere,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis





duminică, 19 martie 2017

RANA  DINTRE  FRAŢI


Pentru mulţi dintre noi, adulţi fiind, copilaria ne-a fost destul de colorată, pentru unii mai mult în culori deschise şi calde, pentru alţii în culori mai reci. Cu siguranţă am trăit momente de tot felul, în diferite nuanţe, chiar dacă uneori nu reuşim să le mai "vedem" pe cele viu colorate şi frumoase, datorită norilor cenuşii de deasupra lor.

Cum eram noi ca şi copii? Cum a fost relaţia cu fratele sau sora noastră şi ce anume influenţa această relaţie? În ce mod se raportau părinții noștri la fiecare dintre noi? Toate aceste aspecte pot avea un cuvânt important de spus şi azi în modul în care relaţionăm cu fraţii noştri. Mai mult, tipul de relaţie din copilărie cu fratele sau sora noastră, ne influenţează de multe ori fără să ne dăm seama şi relaţiile de egalitate cu alte persoane din prezent (colegi, prieteni etc).

Câţi dintre noi nu am simţit că am concurat pentru iubirea şi atenţia părinţilor noştri cu fratele sau sora în copilărie, ceea ce ne-a făcut să ne depărtăm în timp unii de alții? Câţi oameni nu sunt  într-o tensiune mai mare sau mai mică, spusă sau nespusă, cu fraţii lor şi acum? Cu siguranţă, sunt multe lucruri de împărtăşit, de clarificat şi de făcut astfel încât să existe din nou pace şi armonie în aceste relaţii şi de cele mai multe ori, până nu facem toate acestea, tiparul de relaţionare cu fraţii noştri  îl ducem şi în alte relaţii pe care le avem în prezent, deteriorându-le.

Simţi uneori că te iei la întrecere cu un coleg şi nu ştii nici tu de ce? Suferi în interior când un egal al tău este mai apreciat decât tine? Ai impresia că celui de alături îi ies de multe ori mai bine lucrurile sau că are mai mult succes şi asta te face să fii invidios? Acestea sunt doar câteva întrebări cu ajutorul cărora îţi poţi da seama dacă ai adus tipul de relaţie cu fratele sau sora ta în relaţiile tale din prezent.  Te poţi gândi dacă situaţiile de acest gen cu care te confrunţi  acum sunt asemănătoare, la un anumit nivel, cu ceea ce se întâmpla între tine şi sora sau fratele tău în copilărie.


Primul pas spre schimbare este să-ţi dai seama dacă ţi se întâmplă acest lucru. Apoi ai putea avea o discuţie sinceră, deschisă şi liniştită cu fratele sau sora ta despre aceste lucruri şi despre suferinţa din interiorul tău. S-ar putea să descoperi cu uimire că şi el sau ea are propriile sale răni, de care poate tu nici nu ai bănuit până acum. Acesta poate fi un prim pas spre un nou început al relaţiei voastre, una mai caldă şi apropiată, cu mai multă înţelegere şi compasiune unul pentru altul. Efectul benefic  se va simţi apoi şi în relaţiile pe care le ai cu ceilalţi egali ai tăi (colegi, prieteni etc), faţă de care poţi începe să te comporţi altfel, fiind conştient acum că nu te mai raportezi la ei din poziţia de copil, ca la fratele sau sora ta, că poţi în sfârşit să te opreşti din competiţie.

Trecutul şi amintirile din copilărie pot avea diverse culori, însă prezentul îl putem crea şi desena chiar   ACUM, în nuanţele care ne sunt cele mai potrivite şi de care avem nevoie!

Cu mult drag şi dor de sora mea,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis









marți, 28 februarie 2017

Când privesc în interior...




Când privesc în interior văd mult mai clar adevărul.

Când privesc în interior simt ceea ce nu poate fi simțit altfel.

Când privesc în interior trăiesc ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Când privesc în interior văd ceea ce doar eu pot vedea, și ceilalți deopotrivă.

Când privesc în interior văd întregul care ne cuprinde.

Când privesc în interior te văd pe tine și mă văd pe mine.

Când privesc în interior nu mai am nevoie de nimic altceva.

Când privesc în interior e ca și cum aș simți toată suferința și toată iubirea lumii contopite.

Când privesc în interior găsesc tot ce am nevoie.

În interior e lumină și căldură.

În interior e liniște deplină.

În interior e pace și împlinire.

În interior e frumusețe desăvârșită. 

În interior e puterea mea de a fi responsabil pentru viața mea și pentru ceea ce sunt.

În interior e tot ceea ce ESTE.

Privesc cu uimire și iubire toate acestea și le regăsesc apoi în lumea din jurul meu...


Cu drag,
Magdalena Smolinschi
Psihoterapeut Centrul Dianthis

luni, 20 februarie 2017

Prea mare distanța dintre noi!





Ne apropiem de oamenii de lângă noi căutând să umplem golurile lăsate cândva de alții în sufletele noastre, căutând în mod inconștient ceea ce nu am găsit în relațiile cu persoanele semnificative din viața noastră.

Ne apropiem de alții cu gândul că vom avea nevoie de ei altă dată. O facem ca să-i folosim pentru propriile noastre interese, subordonându-i propriilor noastre scopuri, ca și cum am putea dispune de ei după bunul nostru plac.

Uneori ne apropiem de ei pentru a-i ajuta, gândind că suntem motivați de sentimente nobile, înălțătoare. Din atâta nobilitate sufletească uităm să ne mai întrebăm dacă celălalt ne-a cerut ajutorul sau dacă are nevoie de ceva de la noi (fie vorba între noi, ar fi mai simplu dacă am întreba direct persoana în cauză). Și astfel, ajungem să-i oferim acest ajutor din nevoia noastră de a fi utili, din dorința de a ne alina de fapt propria suferință pe care o trăim atunci când intrăm în contact cu destinul celuilalt. Sau dimpotrivă, intrăm în relație cu alții cu așteptări mai mult sau mai puțin realiste de la ei, sperând ca ei să intuiască suferința noastră și să ne sară în ajutor, să ne aprobe sau să coalizeze cu noi împotriva altora.

Adesea ne lipsește apropierea reală, sănătoasă, de pe poziții echilibrate, cu respect profund față de ființa de lângă noi, cu bucurie reală și sinceră pentru reușitele lui, cu compasiune autentică în momentele de cumpănă, fără a-i fi alături din nevoie sau din obligație și fără dorința de a interveni în destinul său.


Avem nevoie de autenticitate și sinceritate mai întâi față de noi înșine pentru a putea fi sinceri cu ceilalți. Avem nevoie să găsim în noi puterea de a ne deschide inimile fără frica de a nu fi răniți, cu iubire și cu bucurie, pentru că asta ne va ajuta să simțim că facem parte cu toții dintr-un întreg mai mare, să simțim puterea lui „împreună”. 

Vom putea face asta când vom cunoaște cine suntem cu adevărat, când vom avea încredere în noi înșine și când ne vom iubi în mod autentic. Atunci vom ști cum să îi iubim și pe ceilați fără să îi lăsăm să ne rănească sau să ne folosească, vom ști să facem diferența între propriile noastre răni și bucurii și cele care le aparțin lor. Vom ști până unde se întinde spațiul nostru și unde începe al celuilalt, vom ști până unde să mergem către acea ființă cu bucurie și cât să o lăsăm să se apropie de noi, cu respect față de propriile noastre granițe. Vom ști unde se termină „al meu”, unde începe „al tău” și cât se întinde „al nostru”.

Devenim mai apropiați unii ce ceilalți pe măsură ce distanța din interior pe care o mai avem de parcurs până la esența noastră devine mai mică pentru că ceea ce e în interior proiectăm și în afară.  De fapt nici nu vom mai avea nevoie de distanțe atât de mari între noi, pentru că vom simți că suntem cu toții una și că apropiindu-ne de ceilalți ne apropiem de noi înșine.

Cu drag și cu apropiere,
Magda

joi, 16 februarie 2017

 A FI PĂRINTE - ÎNTRE VINOVĂȚIE ȘI ACCEPTARE


Am gresit, simt ca am gresit in trecut fata de copilul meu. Nu am fost prezenta cu adevarat  de multe ori cand a avut nevoie, nu am ascultat-o cu atentie pe fiica mea ce avea sa-mi spuna, facand si altceva in timp ce stateam de vorba, mi-am varsat emotiile mele negative pe care nu le-am putut gestiona pe ea, dar cel mai mult m-a durut multa vreme o palma pe care i-am dat-o la un moment dat. Stiu ca mi-am ranit mult copilul atunci, mi-am dat seama din secunda in care am facut-o, cand am vazut ca i-a ramas urma rosie pe fata. Acela a fost un moment in care parca m-am trezit, mi-am dat seama ce fac .... as fi vrut sa spal cu ceva urma aceea sa nu se mai vada, pentru ca ma simteam atat de vinovata, dar mi-am dat seama ca de fapt palma aceea i-am tras-o in suflet si va ramane pentru totdeauna acolo.

Stiu ca am gresit si vinovatia pe care am simtit-o mai tarziu cand am inceput sa studiez psihologia a fost si mai grea pentru ca deja copilul meu era destul de mare, iar eu gresisem destul de mult. As fi vrut cu tot sufletul atunci sa fi putut da timpul inapoi, sa fac altfel ca sa ii fie mai bine! Nu am putut decat sa invat sa accept in timp ca am fost in fiecare moment din trecut cea mai buna varianta a mea ca parinte, pe cat am putut, si sa imbunatatesc lucrurile in prezent.

Am cautat in interiorul meu sa vad ce m-a determinat sa o lovesc atunci si mi-am dat seama ca ranile nevindecate pe care le aveam si eu inca din copilarie, m-au impins sa fac asta. Mergand mai departe apoi, am realizat ca la fel li s-a intamplat si parintilor mei, tot din trauma lor s-au raportat la mine (de aceea am suferit atat ca si copil), si ne putem astfel intoarce cat dorim in trecut, la cei dinaintea noastra, caci mereu vom gasi alte si alte dureri adanci care si-au pus amprenta peste ani, pe fiecare in copilaria sa. De aceea e atat de important ce traieste copilul in primii ani de viata, deoarece asta ii va influenta tot restul zilelor sale!

Cu siguranta, fiecare dintre noi am gresit intr-un fel sau altul fata de copiii nostri, insa avem nevoie ca parinti sa intelegem ca am facut in fiecare moment tot ce am considerat noi atunci ca fiind mai bine pentru copiii nostri, ca am fost bine intentionati si ca i-am iubit cu adevarat, chiar daca poate nu a fost cel mai potrivit mod in care le-am aratat asta.

E nevoie sa ne acceptam in primul rand pe noi insine ca parinti, asa cum am putut noi sa fim si sa facem de acum inainte ceva diferit pentru a ne apropia de copiii nostri intr-un mod cat mai sanatos:  sa ne cunoastem mai bine si sa lucram cu noi insine pentru a ne vindeca ranile pe care le avem poate  inca din copilarie si care ne influenteaza relatia cu proprii copii, sa fim mai prezenti atunci cand suntem impreuna cu ei si sa le oferim ceea ce observam ca au nevoie, sa renuntam la relatia de tip Stapan-Supus, pentru una in care fiecare primeste respect, atentie si valoare, in care invatam deopotriva unii de la altii, in cadrul unor reguli clare si stabilite de comun acord.

Pentru a ajunge cu adevarat la copiii nostri, e nevoie sa ne indreptam mai intai, cu blandete, catre noi insine!

Cu multa acceptare,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis




sâmbătă, 11 februarie 2017

VIATA IN DOI - O ARTA A DANSULUI  IMPREUNA


Cum incepe dansul in doi? Mai intai cineva face primul pas, ia initiativa, iar celalalt accepta sau nu invitatia. Interesant e ca dansul lor continua chiar daca acea persoana refuza, intr-un fel sau altul cei doi continua sa danseze impreuna cat timp sunt intr-o relatie.

Insa, de alegerile pe care le face fiecare depinde cum va fi aceasta experienta in doi. Daca celalalt accepta invitatia pe care partenerul o face si isi da voie sa fie dus cu totul in lumea acestuia, renunta la orice urma de control in relatie si se abandoneaza pur si simplu, poate descoperi parti ale propriei persoane dintre cele mai surprinzatoare, spontane si creative .... se poate bucura cu adevarat de momentul prezent, de sine, de celalalt si de dansul lor impreuna.
Astfel, cei doi se pot conecta mai profund, se pot simti mai bine unul pe altul. Ghidati de increderea pe care si-o ofera reciproc, ei pot conduce acest dans cand unul cand celalalt pe drumul unei vieti frumoase impreuna.

Ce minunat de-ar fi asa simplu, ar spune unii! Nu am spus ca e simplu, dar relatia de cuplu poate fi cea mai mare provocare din viata noastra, sa evoluam .... sa vindecam cat mai mult din fricile noastre de a nu pierde controlul, sa alegem sa renuntam la a ne mai lupta cu partenerul nostru si sa incepem sa descoperim pas cu pas tot ce are el mai  bun si mai frumos, sa avem tot mai multa incredere sa ne lasam in grija sa, in puterea sa, sa ne abandonam cu totul in "bratele" lui, ca abia atunci sa putem afla si cine suntem noi cu adevarat ....

Dar tocmai in asta consta arta de a face dansul nostru minunat impreuna! Cine nu s-a impiedicat macar o data cand  a invatat sa danseze, cine nu si-a calcat partenerul "pe picior" cand au incercat primii pasi, insa cum poate arata un dans la care au lucrat ambii parteneri, in care au pus amandoi toata implicarea, curajul, iubirea si pasiunea? Si mai ales .... cum se poate simti un astfel de dans? Cum s-ar putea descrie asa ceva in cuvinte? "Bucurie", "fericire".... parca tot nu pot cuprinde esenta acelui "dans" impreuna. Este vorba mai degraba despre a simti ca traiesti cu adevarat!

Dansul vostru in doi in ce stadiu este? Tu ce alegi? Ai destul curaj pentru a lua si tu initiativa, chiar daca asta inseamna mai multe renuntari si mai putine frici pentru tine? Ce esti dispus sa lasi in urma sau sa imbunatatesti la tine pentru a putea fi cea mai buna varianta a ta ca "dansator" in doi?


Cu recunostinta pentru toti pasii pe care i-am facut gresit dar din care am invatat sa dansez tot mai bine,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis







marți, 3 ianuarie 2017

BUCURIA DE A TRĂI


Uneori putem avea momente în care, când trecem prin perioade bune și foarte bune, ne cuprinde o teamă că acea stare minunată, acel sentiment atât de frumos nu va ține prea mult, că se va întâmpla ceva ce ne va face să revenim la frustrare și disconfort. 

Ca și cum ne-ar fi teamă că noi chiar am fi fericiți, iar apoi am pierde această fericire. Astfel, nu ne mai dăm voie să avem încredere, să ne bucurăm pe deplin, să ne trăim cu toată ființa noastră viața în momentul prezent. Paradoxul este că tocmai acest lucru ne asigură nefericirea!  
Ce ironie, parcă ar râde viața de noi când ni se întâmplă asta și ne întrebăm de-a dreptul uimiți cum de am ajuns în punctul în care ne aflăm, când ne-am străduit atât de mult, când am făcut tot ce am putut tocmai să nu se întâmple așa!

Dar despre ce vorbim aici? Despre un efort imens care de cele mai multe ori ne seacă de energie și nu ne mai rămâne și pentru a face ceea ce este cu adevărat important pentru noi și pentru oamenii dragi sufletului nostru. Vorbim despre nevoia de a ne controla propria viață și chiar viețile celor din jurul nostru, în speranța că astfel riscăm cât mai puțin.

Riscăm cât mai puțin din ce anume, dragii mei? Din a fi fericiți, din a lua și a primi de la viață tot ceea ce ne umple sufletul de bucurie și entuziasm, din a visa și a ne realiza visele, din a ne da voie să simțim până în măduva oaselor și să vibram de viața cu care am fost binecuvântați și care curge prin noi?

Da, știu că o astfel de teamă îți poate lua din avânt și din energie, că te poate face să trăiești doar până la un anumit nivel, în primul rând pentru că am simțit-o în trecut pe propria piele ani de-a rândul. Însă mai știu și că dacă lucrezi cu tine însăți, dacă faci schimbări în adâncul sufletului tău care să te ajute să obții sau să păstrezi în viața ta tot ce e mai potrivit pentru tine, vei ajunge să simți cu fiecare provocare ce vine și pe care o gestionezi ulterior cu totul altfel, că poți să te bucuri cu adevărat de tine, de cei dragi și de viața ta, că poți să renunți la control și să-ți dai voie în sfârșit să fii fericit!


Căută așadar în adâncul sufletului tău curaj pentru a privi în interior, putere pentru a face schimbările de care ai nevoie și energie pentru a te veseli, pentru a râde cu toată inima la viață și a o trăi așa cum ai visat odată sau poate cum începi acum să visezi! Liber și deschis ....


Cu multă bucurie în suflet,

Alina Florea
Psihoterapeut Centrul Dianthis