COMPETITIA DINTRE NOI - o iluzie a suferintei interioare

Ti se intampla in relatia cu vreun coleg de serviciu, prieten sau chiar vecin sa simti ca ai tendinta de multe ori sa faci astfel incat sa realizezi ceva mai mult sau mai bine decat el? Ii urmaresti reusitele lui si incerci mereu sa-l depasesti? Sau poate ai observat acest lucru de ceva timp, dar ai sentimentul ca parca nu te poti opri? Care este efectul asupra relatiei tale cu persoana respectiva sau chiar asupra propriei tale persoane?

Daca te afecteaza si vrei sa aduci o schimbare pozitiva in viata ta, in acest sens, poti incerca pentru inceput sa intelegi de unde iti vine aceasta tendinta. Este posibil sa existe multe motive pentru care procedezi astfel, insa de multe ori una din sursele cel mai des intalnite se afla in copilarie, in relatia  cu parintii sau cu unul din parinti. Daca atunci cand ai fost copil te-ai straduit sa-ti multumesti parintii si sa demonstrezi si tu ca poti, pentru a le castiga aprecierea, increderea sau chiar iubirea, asa cum vedeai ca le primesc altii de la ei, acest obicei creat s-a putut mentine cu fidelitate pana azi. Mai ales, daca ai simtit adesea in copilarie ca fratele sau sora ta primea mai mult din toate acestea din partea parintilor decat tine. Astfel, si relatia dintre frati e posibil sa fie deteriorata, caci se poate naste cu usurinta invidia, furia si chiar ura in urma unor situatii de acest gen. Unii nici nu pot sta de vorba unul cu altul sau nu pot lucra ceva impreuna, fara sa apara certuri sau conflicte. Alti frati se evita si nici nu isi vorbesc.

In multe cazuri, mai ales cand efectul rezultat afecteaza foarte mult persoana si relatiile sale din prezent, un proces terapeutic poate fi de un real ajutor. Insa, daca dificultatea nu este atat de mare, iar relatia actuala cu fratele sau sora ta este cat de cat buna (chiar daca mai poate fi imbunatatita), poti incerca sa-i vorbesti deschis daca este si el dispus sa te asculte, despre suferinta ta de cand amandoi erati copii, despre ce simteai tu in diverse situatii (cat de mult te straduiai sa arati ca esti si tu bun, ca meriti si tu sa fii apreciat si iubit), cat si felul in care aceasta iti afecteaza viata si relatiile din prezent. Astfel, este posibil ca si fratele sau sora ta sa se deschida mai mult si sa afli unele lucruri pe care nici nu ai banuit ca le-a simtit si el sau ea vreodata. Puteti de asemenea incepe sa faceti impreuna diverse activitati, cum ar fi o plimbare, o prajitura sau un desen si usor usor sa regasiti fiecare dintre voi drumul unul catre sufletul celuilalt si sa va apropiati mai mult.

Desigur, le poti impartasi despre toate aceste lucruri daca simti nevoia si parintilor tai, insa este bine venit ceva lucru interior cu tine insuti inainte si o pregatire prealabila, in caz contrar risti sa transformi discutia intr-o cearta sau intr-un cumul de reprosuri, ceea ce nu foloseste niciunuia dintre voi.  Oricum, chiar si daca ajungi sa ii vorbesti parintelui tau foarte calm si linistit despre ce te-a durut in copilarie, e nevoie sa ai in vedere si sa iti asumi dinainte faptul ca este greu pentru orice parinte sa auda ca i-a pricinuit suferinta propriului copil, chiar daca el a avut atunci cele mai bune intentii. Parintele poate simti sentimente de vinovatie, furie, tristete sau altele, ce il pot determina sa aiba diverse reactii, si va avea nevoie de timp sa integreze ceea ce ii spui. Insa, daca reusesti sa intelegi si sa accepti ca el a facut tot ce a crezut si a putut mai bine la momentul acela pentru tine, ca a avut si el propriile suferinte care l-au determinat sa faca lucrurile in felul acela, poti deschide zorii unei relatii mai deschise si mai frumoase cu mama sau tatal tau.

E foarte important insa sa faci toate acestea cu smerenie, sa ramai pe locul tau de copil, sa nu te lasi prada tentatiei de a considera sau a simti ca esti mai sus sau mai bun decat parintele tau, mai superior, pentru ca el nu a putut face mai mult atunci. Este foarte posibil ca tu, daca ai fi trait experientele lui sa fi procedat exact la fel cu copiii tai. Ca relatia dintre voi sa infloreasca e nevoie sa poti fi recunoscator pentru puterea pe care a avut-o de a rezista si a trece prin provocarile vietii sale, pentru ca astfel a ajuns viata pana la tine. Datorita mamei si tatalui tau existi azi - tu, cat si copiii si nepotii tai (daca ii ai).

Daca te deschizi si lasi durerea  interioara sa iasa din tine pentru a face loc pentru ceva mai frumos, care sa-ti aduca mai multa bucurie in viata, daca usor usor reusesti  sa te reapropii cu sufletul de parintii si de fratii tai, poti sa observi in timp ca si nevoia de a face sau a fi mai bun decat colegul sau prietenul tau incepe sa se atenueze si creezi relatii mai bune si mai apropiate cu cei din jur.

Caci noi toti nu suntem in nici o competitie cu adevarat, este doar iluzia suferintei noastre din interior, iar daca ne oprim din a mai concura unii cu altii putem fi mult mai impacati si mai fericiti, ne putem regasi linistea, pacea si bucuria de a trai si de a fi impreuna!

Cu mult drag si deschidere catre oameni,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

ADOLESCENȚA - o provocare necesară

Din orice unghi aș privi adolescența, mi se pare a fi provocatoare. Parcă e un "val de emoții" foarte puternic ce vine în viața fiecăruia, în care bucuria și fericirea se pot împleti cu ușurință cu suferința și durerea. Această perioadă are cu siguranță un cuvânt important de spus în cristalizarea adultului în devenire.

Din perioada adolescenței  îmi amintesc primii "fluturi" în stomac, prima iubire, cât și unele suferințe pe care le experimentam în diverse situații, toate acestea făcând din acei ani una din cele mai furtunoase perioade din viața mea.

Apoi timpul a trecut si am devenit părinte de adolescent, și parcă uitasem ce am trăit și eu în acei ani. Din acest rol am putut să văd altfel adolescența, acea parte care părinților le este mai greu să o înțeleagă. Mi-am pus și eu întrebări : De ce copilul meu a început să se comporte diferit? De ce nu ne mai înțelegem ca și până acum? Mă simțeam provocată de multe ori la replicile pe care mi le spunea sau la gesturile sale, iar tendința pe care o simțeam în interior era de a mă răzvrăti și eu. Asta era cea mai ușoară cale și chiar am încercat-o de câteva ori, însă certurile care au urmat și starea proastă pe care o aveam apoi și eu și copilul m-au motivat să găsesc alte moduri de a mă raporta la copilul meu adolescent.

Psihologia dezvoltării umane vorbește despre nevoile pe care este normal să le aibă un copil la această vârstă și mi-a prins tare bine să mi le reamintesc  atunci: în special, să petreacă mai mult timp cu cei de vârsta lui, să își câștige propria autonomie - de aici și dorința adolescenților de a proceda cum cred ei că e mai bine în multe situații, de a demonstra că pot să se descurce fără ajutorul părinților, de a-și testa limitele și a învăța din propriile greșeli. Nu mi-a fost nici mie ușor ca și părinte, cu toate informațiile pe care le știam deja despre aceste lucruri. Mi-aș fi dorit ca propriul meu copil să învețe din greșelile mele, ca lui să-i fie mai ușor. Mi-a luat un timp până când am înțeles cu adevărat, că el are nevoie de asta, că are nevoie să-și construiască și să-și finiseze propria sa individualitate, că este absolut necesară această etapă pentru dezvoltarea lui sănătoasă.

Problema apare în multe familii cu adolescenți atunci când părinților le este greu să se adapteze la noile nevoi ale copilului aflat la această vârstă, când acesta încă este tratat ca un copil mai mic sau este considerat rău intenționat. Astfel, părinții pot cădea cu ușurință în capcana de a vedea la propriul copil doar părțile negative și treptat, pot să piardă din vedere tot ce are el mai bun și mai frumos. Așa pot apărea nenumărate critici și reproșuri pe care părinții ajung să le facă copilului deoarece se simt neputincioși și nu vor să piardă controlul. Asta duce la o îndepărtare și mai mare a copilului, când acesta are poate cea mai mare nevoie de părinți. Copilul se închide tot mai mult în el și de multe ori începe să caute înțelegere, acceptare și apreciere la alte persoane din jur. Astfel poate ajunge în compania unora care îl pot influența ușor, în moduri în care nu ne-am dori, dacă îi oferă ceea ce el are atâta nevoie (acceptare, apreciere etc).

Însă, dacă încercăm să fim mai flexibili și mai înțelegători cu proprii noștri copii, mai sensibili la nevoile pe care le au, dacă învățăm să mai renunțăm la o parte din controlul pe care îl exercităm asupra lor și să le oferim treptat mai multă încredere și totodată responsabilitatea pentru propriile lor fapte, și mai ales să continuăm să le arătăm toată iubirea și aprecierea noastră chiar și când greșesc, ei vor afla atunci că îi iubim indiferent de ce s-ar întâmpla și vor avea mereu o bază de siguranță puternică la care se vor întoarce ori de câte ori vor avea nevoie cu drag!

Până la urmă, cred că toți ne dorim să ne sprijinim copiii pentru a deveni adulți puternici, încrezători în ei, responsabili, iubitori, cu grijă pentru nevoile lor și a celor din jur!

Cu multă deschidere,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

 A FI PĂRINTE - ÎNTRE VINOVĂȚIE ȘI ACCEPTARE

Am gresit, simt ca am gresit in trecut fata de copilul meu. Nu am fost prezenta cu adevarat  de multe ori cand a avut nevoie, nu am ascultat-o cu atentie pe fiica mea ce avea sa-mi spuna, facand si altceva in timp ce stateam de vorba, mi-am varsat emotiile mele negative pe care nu le-am putut gestiona pe ea, dar cel mai mult m-a durut multa vreme o palma pe care i-am dat-o la un moment dat. Stiu ca mi-am ranit mult copilul atunci, mi-am dat seama din secunda in care am facut-o, cand am vazut ca i-a ramas urma rosie pe fata. Acela a fost un moment in care parca m-am trezit, mi-am dat seama ce fac .... as fi vrut sa spal cu ceva urma aceea sa nu se mai vada, pentru ca ma simteam atat de vinovata, dar mi-am dat seama ca de fapt palma aceea i-am tras-o in suflet si va ramane pentru totdeauna acolo.

Stiu ca am gresit si vinovatia pe care am simtit-o mai tarziu cand am inceput sa studiez psihologia a fost si mai grea pentru ca deja copilul meu era destul de mare, iar eu gresisem destul de mult. As fi vrut cu tot sufletul atunci sa fi putut da timpul inapoi, sa fac altfel ca sa ii fie mai bine! Nu am putut decat sa invat sa accept in timp ca am fost in fiecare moment din trecut cea mai buna varianta a mea ca parinte, pe cat am putut, si sa imbunatatesc lucrurile in prezent.

Am cautat in interiorul meu sa vad ce m-a determinat sa o lovesc atunci si mi-am dat seama ca ranile nevindecate pe care le aveam si eu inca din copilarie, m-au impins sa fac asta. Mergand mai departe apoi, am realizat ca la fel li s-a intamplat si parintilor mei, tot din trauma lor s-au raportat la mine (de aceea am suferit atat ca si copil), si ne putem astfel intoarce cat dorim in trecut, la cei dinaintea noastra, caci mereu vom gasi alte si alte dureri adanci care si-au pus amprenta peste ani, pe fiecare in copilaria sa. De aceea e atat de important ce traieste copilul in primii ani de viata, deoarece asta ii va influenta tot restul zilelor sale!

Cu siguranta, fiecare dintre noi am gresit intr-un fel sau altul fata de copiii nostri, insa avem nevoie ca parinti sa intelegem ca am facut in fiecare moment tot ce am considerat noi atunci ca fiind mai bine pentru copiii nostri, ca am fost bine intentionati si ca i-am iubit cu adevarat, chiar daca poate nu a fost cel mai potrivit mod in care le-am aratat asta.

E nevoie sa ne acceptam in primul rand pe noi insine ca parinti, asa cum am putut noi sa fim si sa facem de acum inainte ceva diferit pentru a ne apropia de copiii nostri intr-un mod cat mai sanatos:  sa ne cunoastem mai bine si sa lucram cu noi insine pentru a ne vindeca ranile pe care le avem poate  inca din copilarie si care ne influenteaza relatia cu proprii copii, sa fim mai prezenti atunci cand suntem impreuna cu ei si sa le oferim ceea ce observam ca au nevoie, sa renuntam la relatia de tip Stapan-Supus, pentru una in care fiecare primeste respect, atentie si valoare, in care invatam deopotriva unii de la altii, in cadrul unor reguli clare si stabilite de comun acord.

Pentru a ajunge cu adevarat la copiii nostri, e nevoie sa ne indreptam mai intai, cu blandete, catre noi insine!

Cu multa acceptare,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

CEAI PENTRU PARINTI

Dragi părinți,

Vă invităm la un ceai aromat unde vom avea ocazia să împărtășim din bucuriile și provocările de care avem parte în relație cu ai noștri copii. Vom afla împreună, prin discutii si activitati practice, cum să  descoperim și să gestionăm resursele necesare îmbunătățirii acestor relații pentru ca familiile noastre să devină mai puternice.

De ce are nevoie fiecare dintre noi de relații armonioase cu copiii și familia?

Pentru a răspunde acestei întrebări, te invit să reflectezi la următoarele aspecte: imaginează-ti cum va fi copilul tău la adolescență sau atunci când va fi adult. Ce fel de relație va avea cu tine si cu ceilalti membrii ai familiei? Cât va fi de fericit și cât va fi de mulțumit de el însuși? Cum va lua decizii în legătură cu propria lui viață și în ce fel își va asuma răspunderea pentru aceasta?

Toate aceste răspunsuri depind de modul în care relaționezi cu copilul tău si cu familia în prezent.

Iubirea ne poate aduce mulțumire, împlinire sufleteasca și echilibru dacă noi ca arhitecți ai familiei știm cum să o dăruim și să o primim în relațiile noastre.

Ce vom face împreună?

În cadrul întâlnirilor CEAI PENTRU PĂRINȚI vom aborda, prin conversatie si diverse activitati practice, teme legate de trei aspecte esențiale pentru a avea o familie puternică:

1. Cum să ai grijă de tine însuți
2. Cum să fii un părinte puternic
3. Cum să construiești o relație sănătoasă cu fiecare dintre copiii tăi

De ce să savurezi un CEAI PENTRU PĂRINȚI?

-Pentru că tu, în calitate de părinte, ai privilegiul și puterea de a-ți construi, a-ți modela și proteja familia;

-Pentru că provocările vieții de familie apar la tot pasul atât din exterior, cât și din interior, însă important este cum le faci față cu succes;

-Pentru că poți îmbunătăți exemplul pe care îl oferi copilului tău, știind că el învață mai mult din ceea ce vede la tine decât din ceea ce îi spui;       

-Pentru că în anumite momente din viață fiecare dintre noi are nevoie de ajutor, iar a recunoaște acest lucru nu e un semn de slăbiciune, ci de putere interioară;

-Pentru că ne poate fi de folos să comunicăm și cu alți părinți, explorând împreună noi posibilități de a relaționa în familiile noastre.

În cadrul acestui program vor avea loc 10 întâlniri la ceai, o data la 2 săptămâni, timp de două ore (18 – 20). Primul ceai: joi, 19 noiembrie 2015

Contribuția financiară pentru o întalnire este de 35 lei/ persoană, iar în cazul în care participă ambii părinți dintr-o familie, aceasta este de 60 lei/ cuplu.

Noi, gazdele CEAIULUI PENTRU PĂRINȚI, suntem:

Magdalena Smolinschi

- mamă a doi copii în vârstă de 8 și respectiv 11 ani

- psihoterapeut sistemic de cuplu și familie 

- psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România 

Alina Florea

- mamă a unui copil în vârstă de 14 ani

- psihoterapeut sistemic de cuplu și familie 

- psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România


Înscrieri:

Email - centrul.dianthis@gmail.com 
Telefon - 0758.317790 sau 0744.797250

VULPEA ȘI RAȚA SĂLBATICĂ

-poveste pentru părinți și copii-

A fost odată ca niciodată o vulpe care, deși era foarte frumoasă, nu era perfectă. Singurul lucru care era perfect la ea era coada. Într-adevăr, avea o coadă perfectă. Ea și-ar fi dorit însă ca tot ce era legat de ea, dar și de cei din jurul său să fie perfect.

În casa vulpii celei frumoase locuia și o rață. Ea se considera a fi o rață sălbatică, tocmai ca urmare a faptului că vulpea îi pretindea mereu să fie perfectă. Rața sălbatică se simțea mereu furioasă și de cele mai multe ori nu avea încredere în ea însăși, în propriile puteri, abilități și resurse. Nu credea că poate face ceva bun pentru că tot ceea ce făcea trebuia să fie perfect. De aceea, avea nevoie de confirmări și o întreba mereu pe vulpea pe care o considera șireată, dacă ceea ce face ea este perfect. Dar de fiecare dată vulpea avea ceva de adăugat sau de corectat la ceea ce făcea rața sălbatică. Ba chiar uneori se amuza pe seama încercărilor disperate ale raței de a o mulțumi.

Cu siguranță, cuprinsă mereu de nevoia ei de a atinge perfecțiunea (oare de unde i-o fi venit o asemenea nevoie?), vulpea cea imperfectă și șireată nu își dădea seama ce influență are asupra raței. Nu putea vedea că rățușca, pentru a deveni ea însăși nu era necesar să fie perfectă. Avea nevoie de iubire necondiționată, de acceptare, înțelegere, sprijin și încurajări.  

Rața (care nu era deloc sălbatică), își dorea doar să fie ea însăși, să fie lăsată să crească, să fie iubită și să învețe să se iubească. Avea însă nevoie și de un exemplu. Cel mai ușor ar fi învățat toate acestea de la vulpe, dacă ea însăși ar fi putut să accepte faptul că este perfectă în imperfecțiunea ei, că se poate iubi așa cum este și că îi poate iubi și pe ceilalți așa cum sunt.

Cu iubire pentru copii și părinții lor,

psiholog Magdalena Smolinschi