VIATA IN DOI - O ARTA A DANSULUI  IMPREUNA

Cum incepe dansul in doi? Mai intai cineva face primul pas, ia initiativa, iar celalalt accepta sau nu invitatia. Interesant e ca dansul lor continua chiar daca acea persoana refuza, intr-un fel sau altul cei doi continua sa danseze impreuna cat timp sunt intr-o relatie.

Insa, de alegerile pe care le face fiecare depinde cum va fi aceasta experienta in doi. Daca celalalt accepta invitatia pe care partenerul o face si isi da voie sa fie dus cu totul in lumea acestuia, renunta la orice urma de control in relatie si se abandoneaza pur si simplu, poate descoperi parti ale propriei persoane dintre cele mai surprinzatoare, spontane si creative .... se poate bucura cu adevarat de momentul prezent, de sine, de celalalt si de dansul lor impreuna.

Astfel, cei doi se pot conecta mai profund, se pot simti mai bine unul pe altul. Ghidati de increderea pe care si-o ofera reciproc, ei pot conduce acest dans cand unul cand celalalt pe drumul unei vieti frumoase impreuna.

Ce minunat de-ar fi asa simplu, ar spune unii! Nu am spus ca e simplu, dar relatia de cuplu poate fi cea mai mare provocare din viata noastra, sa evoluam .... sa vindecam cat mai mult din fricile noastre de a nu pierde controlul, sa alegem sa renuntam la a ne mai lupta cu partenerul nostru si sa incepem sa descoperim pas cu pas tot ce are el mai  bun si mai frumos, sa avem tot mai multa incredere sa ne lasam in grija sa, in puterea sa, sa ne abandonam cu totul in "bratele" lui, ca abia atunci sa putem afla si cine suntem noi cu adevarat ....

Dar tocmai in asta consta arta de a face dansul nostru minunat impreuna! Cine nu s-a impiedicat macar o data cand  a invatat sa danseze, cine nu si-a calcat partenerul "pe picior" cand au incercat primii pasi, insa cum poate arata un dans la care au lucrat ambii parteneri, in care au pus amandoi toata implicarea, curajul, iubirea si pasiunea? Si mai ales .... cum se poate simti un astfel de dans? Cum s-ar putea descrie asa ceva in cuvinte? "Bucurie", "fericire".... parca tot nu pot cuprinde esenta acelui "dans" impreuna. Este vorba mai degraba despre a simti ca traiesti cu adevarat!

Dansul vostru in doi in ce stadiu este? Tu ce alegi? Ai destul curaj pentru a lua si tu initiativa, chiar daca asta inseamna mai multe renuntari si mai putine frici pentru tine? Ce esti dispus sa lasi in urma sau sa imbunatatesti la tine pentru a putea fi cea mai buna varianta a ta ca "dansator" in doi?

Cu recunostinta pentru toti pasii pe care i-am facut gresit dar din care am invatat sa dansez tot mai bine,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

BUCURIA DE A TRĂI

Uneori putem avea momente în care, când trecem prin perioade bune și foarte bune, ne cuprinde o teamă că acea stare minunată, acel sentiment atât de frumos nu va ține prea mult, că se va întâmpla ceva ce ne va face să revenim la frustrare și disconfort. 

Ca și cum ne-ar fi teamă că noi chiar am fi fericiți, iar apoi am pierde această fericire. Astfel, nu ne mai dăm voie să avem încredere, să ne bucurăm pe deplin, să ne trăim cu toată ființa noastră viața în momentul prezent. Paradoxul este că tocmai acest lucru ne asigură nefericirea!  

Ce ironie, parcă ar râde viața de noi când ni se întâmplă asta și ne întrebăm de-a dreptul uimiți cum de am ajuns în punctul în care ne aflăm, când ne-am străduit atât de mult, când am făcut tot ce am putut tocmai să nu se întâmple așa!

Dar despre ce vorbim aici? Despre un efort imens care de cele mai multe ori ne seacă de energie și nu ne mai rămâne și pentru a face ceea ce este cu adevărat important pentru noi și pentru oamenii dragi sufletului nostru. Vorbim despre nevoia de a ne controla propria viață și chiar viețile celor din jurul nostru, în speranța că astfel riscăm cât mai puțin.

Riscăm cât mai puțin din ce anume, dragii mei? Din a fi fericiți, din a lua și a primi de la viață tot ceea ce ne umple sufletul de bucurie și entuziasm, din a visa și a ne realiza visele, din a ne da voie să simțim până în măduva oaselor și să vibram de viața cu care am fost binecuvântați și care curge prin noi?

Da, știu că o astfel de teamă îți poate lua din avânt și din energie, că te poate face să trăiești doar până la un anumit nivel, în primul rând pentru că am simțit-o în trecut pe propria piele ani de-a rândul. Însă mai știu și că dacă lucrezi cu tine însăți, dacă faci schimbări în adâncul sufletului tău care să te ajute să obții sau să păstrezi în viața ta tot ce e mai potrivit pentru tine, vei ajunge să simți cu fiecare provocare ce vine și pe care o gestionezi ulterior cu totul altfel, că poți să te bucuri cu adevărat de tine, de cei dragi și de viața ta, că poți să renunți la control și să-ți dai voie în sfârșit să fii fericit!

Căută așadar în adâncul sufletului tău curaj pentru a privi în interior, putere pentru a face schimbările de care ai nevoie și energie pentru a te veseli, pentru a râde cu toată inima la viață și a o trăi așa cum ai visat odată sau poate cum începi acum să visezi! Liber și deschis ....

Cu multă bucurie în suflet,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

Jurnal de călătorie

Trenul a plecat. Cerul cenușiu de sfârșit de noiembrie lasă să cadă câțiva fulgi timizi. Călătoria va dura șapte ore, iar eu am uitat să pun în geantă cartea din care îmi propusesem să citesc.

Dacă privesc la starea mea interioară, mă încearcă un sentiment de liniște, de calm, de “așezat” ….. Mă gândesc la ce anume îmi dă această stare și răspunsul din interiorul meu nu întarzie să apară: sărutul cald al soțului meu la urcarea în tren, liniștea și siguranța pe care mi-o dă viața alături de el și ideea de ….“acasă”.

Mi-e somn si totuși nu pot să adorm. Privesc pe geam și savurez culorile pe care ți le oferă peisajul de sfârșit de toamnă. După un timp, trenul se oprește pentru câteva minute. Din cer cad steluțe mici de zăpadă. V-ați uitat vreodată la un fulg de nea de aproape, înainte să se topească? Eu am fost uimită când am privit unul, în acest fel. Era perfect …. nu-mi venea să cred! M-am gândit atunci că numai Dumnezeu poate crea ceva atât de frumos și perfect .... Acum însă, de la fulgii de afară, căldura din obraji mă aduce în compartiment. De data aceasta călătoresc lângă două doamne care vorbesc despre copii, relații, diete și reduceri, iar în fața mea este o altă doamnă care cred că și-ar dori un partener de discuție (tot încearcă să intre în vorbă cu unul, cu altul) și care mănâncă cât de încet poate niște chipsuri. Se pare că totuși nu vrea să deranjeze pe nimeni. Chipsurile acestea, mai mult topite decât mestecate, ca să nu facă zgomot, mă duc cu gândul la „libertate”. Oare ce ar trebui să se întâmple ca să se simtă liberă să mănânce așa cum îi place? Să fie singură în compartiment? Oare ce crede că ar spune ceilalți despre ea dacă ar ronțăi chipsurile și nu s-ar mai strădui atât să nu facă zgomot?

Rămân cu gândurile mele și încep să privesc din nou pe geam .... Pentru mine ce înseamnă „libertate”? Eu de ce am nevoie ca să mă simt liberă? După un timp începe să mi se pară tot mai clar .... eu am nevoie să-mi creez spațiul și cadrul în care să-mi pot pune în practică, să dau curs ideilor mele. Acesta cred că a fost un aspect important și în căsnicia mea; faptul că soțul mi-a oferit mereu libertatea de a-mi urma propriile vise; acest lucru ne-a unit și mai mult. Fiecare dintre noi are nevoie să fie împreună cu ceilalți, dar totodată să aibă un timp și un spațiu doar al lui, în care să fie cu sine însăși. Dacă dăm curs pasiunilor noastre, dacă ne urmăm inima și ne dezvoltăm în direcția a ceea ce ne place cu adevărat putem să ne atingem adevăratul nostru potențial. Devenim astfel tot mai buni, iar a face lucrurile din pasiune nu mai reprezintă pentru noi muncă, ci bucurie și împlinire.

Dintr-o dată îmi rup șirul gândurilor niște iepuri de câmp, ce aleargă liberi pe zăpada proaspăt așezată. Au trecut .... ce mi-a atras atenția la ei era că schimbau direcția de deplasare la o oarecare perioadă de timp. Ce aș putea să învăț eu de la acești iepuri, m-am întrebat? Într-adevar, m-au inspirat .... mi-au predat o lecție importantă: că în drumul nostru, putem oricând căpăta o nouă perspectivă, dacă privim către același lucru din unghiuri diferite, că putem fi mai flexibili.

Asta mi-a adus zâmbetul pe buze și mi-a confirmat o dată în plus cât de mult putem învăța de la animale și de la celelalte ființe din jurul nostru. Îmi amintesc cu deosebită plăcere ce a spus unul din profesorii și mentorii mei: dacă vrem să vedem cum ar trebui să arate un comportament sănătos al unui bărbat ce vrea să cucerească o femeie, să ne uităm la cocoș, la tot ritualul prin care îi face curte găinii pe care o place. La momentul acela comparația a fost revelatoare pentru mine, mi-a adus o claritate și o înțelegere deosebită asupra vieții și a lucrurilor din care e alcătuită. De atunci am început să privesc către animale, și la cum își apără și își îngrijesc puii, la felul în care îi învață și apoi îi lasă să se descurce singuri. E uimitor cât de mult putem învăța de la tot ce ne oferă natura ....

Și uite-așa am ajuns într-o altă gară. Aici încep să mi se desfășoare în față alte și alte lucruri. Am noi confirmări despre cât de importante și intense sunt relațiile dintre oameni. Văd doi tineri care se îmbrățișează și își iau rămas bun, un tată care își ajută fiica să se instaleze în compartiment și o mamă care o caută cu privirea pe la toate geamurile, văd bucurie și tristețe, regăsiri și despărțiri. Văd priviri atât de conectate care spun că legătura dintre oameni poate fi atât de puternică, încât distanța este doar un mic detaliu .... care însă doare. Credeți că în acest tablou își mai au rost cuvintele? Nu, cu siguranță. Ei doar se privesc și se simt, chiar și de la distanță. Și așa apare o lacrimă în colțul ochilor mei. Unde credeți că m-a dus ea? Tocmai la sora mea, care e pe alte meleaguri, și la relația dintre noi. Mi-e dor de ea .... și nu cred că ne vom putea privi în ochi prea curând. Însă legatura dintre noi va dăinui mereu, indiferent de distanța care ne desparte.

Au trecut deja patru ore și am parcurs mai bine de jumătate din drum. Lumina galbenă și slabă a unui lampadar dintr-o altă gară mică în care trenul nu oprește de obicei, bate cu blândețe în zăpada din jurul său. Îmi aduce aminte de vacanțele de iarnă din copilărie, când mergeam la țară. Când ne băgam seara în pat și stingeam becul în cameră, se vedea pe tavan  în mod “miraculos” reflecția focului din sobă – parcă aceeași lumină blândă, galbenă – roșiatică, care atunci ni se părea atât de jucăușă pe tavan.

Vacanțele la țară nu le voi uita niciodată. Parcă luam vacanță de la propria viață …. timpul se oprea în loc și intram pe un tărâm de poveste, în care personajele principale eram noi copiii, oile cu mieii lor, vaca, calul, păsările, cățeii și pisicile. Singura mea grijă acolo era să nu mă prindă gânsacul, pe care îl ocoleam de fiecare dată și pe care îl ocolesc și acum. Îmi amintesc cu drag de sărbătorile de iarnă, cum mergeam cu uratul și adunam o traistă plină cu mere, colăcei și nuci. Sunt adânc însemnate  aceste amintiri în interiorul meu, de aceea cred că sunt atât de importante pentru mine datinile și tradițiile românești. Și acea înțelepciune și credință a omului simplu de la țară, care mă fac mereu să mă înclin și să revin la "calea cea dreaptă" atunci când se întâmplă să mai calc pe alături.

Amintirile din copilărie m-au făcut să uit de trecerea timpului și deja mă apropii de destinație. Aud fluierul locomotivei, semn că e momentul să cobor. N-aș fi spus că au trecut șapte ore .... ce e și timpul acesta! Mă încearcă emoțiile unor noi experiențe spre care mă îndrept și sufletul îmi saltă de bucurie ....

Cu mult drag, 

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

LOCUL  MEU  SPECIAL

După viețile multor oameni se pot scrie adevărate romane, unele dintre ele pot fi romane de dragoste, altele de călătorie, de acțiune, de război sau cine știe câte și mai câte .... Toate acestea ar avea în centru omul, cu trăirile, emoțiile și provocările lui, cu victoriile sau nereușitele sale, cu alți oameni care l-au crescut, care l-au format sau au contat pentru el. Momentele vieții prin care am trecut fiecare, se păstrează în memorie devenind amintiri sau se depun în inconștient, fără să ne mai amintim la prima vedere de ele.

Putem accesa și derula acest roman din interiorul nostru, putem reveni la el în diferite momente din viață (conștient sau inconștient) sau atunci când avem nevoie. În el se pot găsi scrise rânduri despre suferințele și dificultățile noastre, cât și despre toate bucuriile vieții, resursele și forța noastră interioară de care dispunem. În viață putem trăi momente în care avem nevoie să ne amintim de acestea din urmă, de tot ce avem mai bun și mai frumos în noi. Un astfel de moment poate fi și acela în care îngrijorarea, neliniștea și teama ne dau târcoale sau ne determină chiar să nu mai putem funcționa în mod optim. Atunci putem să ne luăm un timp pentru noi înșine, să luăm romanul vieții noastre și să îl răsfoim.  Acolo sunt toate răspunsurile la întrebările pe care le-am putea avea. Undeva, pe parcursul lui, există un loc cu totul și cu totul special .... un loc în care ne-am simțit odată bine, relaxați, odihniți și în deplină siguranță.

Amintește-ți și tu care este acest loc pentru tine .... poate în brațele mamei în copilărie, poate la gura sobei din casa bunicilor sau pe prispa de afară, poate sub un copac mare din grădină, poate în biserică, în Casa Domnului sau în brațele  Sale (pe care ți le imaginai), poate în alt loc .... un loc în care te-ai simțit bine, protejat, unde ai putut sta fără nici o grijă, relaxat și în deplină siguranță. 

Caută în romanul vieții tale pe care îl ai scris în interior acest loc special, găsește-l și păstrează-l în sufletul tău ca pe un dar de mare preț! Căci te poți reîntoarce acolo ori de câte ori simți teamă și îngrijorare (poate uneori fără motiv) pentru a-ți găsi liniștea și pacea inimii. E minunat că acest loc nu ne poate fi luat de nimeni niciodată!

Așadar, răsfoiți romanul vieții voastre până găsiți acolo în interior tot ceea ce aveți nevoie! Și păstrați-l ca pe ceva foarte valoros, căci în el se găsește cel mai de preț diamant - experiența voastră de viață, cu ajutorul căreia vă puteți scutura și puteți renaște și străluci din nou oricând!

Din inimă,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

DUREREA MAMEI ȘI A TATĂLUI MEU

Ca și copii, unele persoane s-au putut bucura de relații calde și apropiate cu părinții, în care s-au simțit confortabil și în siguranță. Aceștia sunt cei mai "norocoși" dintre noi. Altora, părinții nu au reușit să le răspundă în copilărie nevoilor de iubire necondiționată și apropiere, de valorizare și apreciere, de protecție. Acești copii, deveniți adulți, pot simți de multe ori că nu sunt destul de buni, că nu au încredere în forţele proprii, că nu merită lucruri sau gesturi pentru ei, de aceea pot avea dificultăți în a primi ceva bun din partea celorlați. Ei pot simți multă nesiguranță, tristețe, frică, furie sau chiar ură în multe situații din viața lor și acum, sentimente de care pot fi conștienți sau nu, unele putând fi adânc îngropate în inconștientul lor. Oricum ar fi, aceste emoții conștiente sau reprimate, le influențează cu siguranță relațiile cu cei din jur într-un mod sau altul.

Parcă acești oameni tânjesc mereu după dragostea mamei sau a tatălui lor, cerând tot mai mult de la cei pe care îi au astăzi alături (poate partenerul de viață sau copiii) și simțind că niciodată nu le este de ajuns. Ei sunt într-o continuă căutare .....

Îmi amintesc că atunci când am pășit în domeniul psihologiei, cu ani în urmă, mi-am pus următoarea întrebare: Ce anume i-a determinat pe acești părinți să aibă astfel de relații cu copiii lor sau cu unii din aceștia? De fapt, îmi doream să aflu de ce mama mea s-a purtat așa cu mine. Am învățat mult despre cum funcționează psihicul ființei umane, am căutat, am cercetat cât mai multe lucrări și abordări psihoterapeutice până am ajuns să înțeleg mai bine sufletul omului și durerea mamei mele. Lucrând foarte mult cu mine însămi pe parcursul formării ca psihoterapeut, am aflat tot mai mult din motivele pe care le-ar putea avea un părinte, atunci când nu poate fi cu adevărat disponibil. Dacă copiii acestor părinți, adulți fiind acum, reușesc să se deschidă totuși, în ciuda furiei pe care încă o pot simți, dacă încep să cerceteze mai mult din istoria de viață a părinților, dacă privesc la ce experiențe au avut și ei la rândul lor, cu proprii lor părinți, sau în ce context  social s-au născut, pot începe să vadă zorii suferinței prin care au trecut cei care le-au dat viață. Căci astfel se transmite din generație în generație durerea interioară a membrilor unei familii.

De multe ori putem înțelege și mai bine aceste lucruri, dacă conectăm perioada copilăriei părinților cu istoria locurilor sau a țării în care s-au născut, din acea perioadă. Mulți dintre părinții noștri fie s-au născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial, fie după ce s-a încheiat. Dacă nu au prins chiar ei războiul, trăind cu teroarea și frica în sufletul lor, au fost născuți de oameni care aveau traume serioase în urma ororilor ce s-au întâmplat atunci (bunicii din zilele noastre).

În condițiile acestea, e mare lucru că unii au reușit și doar să supraviețuiască, să transmită viața mai departe până la noi cei de azi, fără a mai avea capacitatea de a oferi copiilor și suportul emoțional de care aceștia ar fi avut nevoie. Ei pot fi inaccesibili în continuare, căci în sufletele lor se pot da lupte grele și acum. Mai mult, în trecut nu aveau nici posibilitățile care există astăzi, de a apela la ajutor specializat,  de a intra într-un proces de psihoterapie care să-i ajute să meargă într-un mod mai optim mai departe și să se bucure din nou de viață.

Aceasta nu înseamnă că părinții nu sunt sau nu au fost vinovați pentru ceea ce au făcut sau pentru ce nu au făcut, însă dacă reușim să înțelegem mai bine DE CE au procedat așa, ni se deschid noi posibilități de a accepta ceea ce a fost, de a-i lua în inima noastră așa cum au putut ei să fie, de a ne apropia mai mult de ei și poate a ne domoli dorul și nevoia de iubire. Astfel, putem să ne simțim bine, să ne găsim în sfârșit liniștea și pacea interioară, pentru noi și pentru copiii noștri, pentru a nu transmite și noi la rândul nostru durerea mai departe.

Cu recunoștință profundă pentru puterea cu care au trecut și cei din familia mea prin viață,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis

ACTOR SAU SPECTATOR IN PROPRIA VIATA?

Ai simtit vreodata ca treci prin viata ca si cum altcineva ar trai in locul tau? Ca mergi zilnic la serviciu sau la scoala, petreci timp cu familia, participi la tot felul de evenimente si totusi ramai doar cu o amintire vaga despre ele sau chiar le uiti pe toate cu desavarsire chiar daca s-au intamplat saptamana trecuta sau chiar ieri? E ca si cum spectacolul vietii tale e in plina desfasurare iar tu nu simti ca esti pe scena, ca faci parte din el, nu il poti trai si simti ci poti doar sa il privesti din sala sau din culise, asa cum fac si ceilalti. Doar ca pentru ei este firesc sa fie spectatori ai vietii tale si actori in propriile vieti.

Asta se intampla atunci cand partea emotionala  din fiinta completa care esti  a amortit, a invatat sa fie bine controlata  si nu se mai poate conecta la experientele vietii, la oamenii din jur, la intregul care inseamna lumea in care traiești.

Te-ai obisnuit sa gandesti mult, sa analizezi, sa rezolvi probleme, sa cauti solutii si sa iei decizii. Toate astea le faci cu mintea, cu partea ta cognitiva, rationala. Dar cu emotiile tale cum ramane? Adesea, cand partea afectiva este amortita cauti mereu raspunsurile in exterior, te raportezi la cei din jur ca sa afli daca e bine sau nu ceea ce faci, cauti repere in carti, in ceea ce fac sau spun altii.

Experientele tale din trecut, inca de cand erai mic copil, te-au invatat ca a simti poate fi prea dureros si ca in felul acesta ai putea pierde controlul asupra propriei vieti. Asa ca ai invatat usor, usor, sa te detasezi de emotiile si sentimentele tale, sa le negi sau sa le treci prin filtrul gandirii. Cu timpul ai devenit expert in a te apara de ele, a le tine la distanta, a nu le mai trai si te-ai convins de multe ori ca asa este corect.

Poate chiar ai inceput sa eviti din ce in ce mai mult contactele cu ceilalti de teama de a nu fi ranit sau ai invatat sa porti masti pentru ca nu ai stiut cum altfel sa reactionezi in anumite situatii. Uneori poate consideri ca toti cei din jur au ceva cu tine, ca sunt rau intentionati si ai inceput sa proiectezi furia pe care niciodata nu ti-ai dat voie sa o accepti si sa o exprimi.

Cu siguranta pana acum este cel mai bun lucru pe care l-ai fi putut face, a fost calea prin care ai putut supravietui in momentele in care resursele tale interioare nu erau suficient de puternice ca sa te apere de ranile care ti-au fost provocate cu sau fara intentie.

Totusi, de la un timp ai inceput sa te intrebi: de ce nu pot simti bucurie atunci cand reusesc sa ating un obiectiv pe care mi l-am dorit foarte mult? De ce nu simt satisfactia lucrului bine facut? Cum se face ca imi amintesc prea putine intamplari din copilaria mea? De ce nu ma pot conecta cu ceilalti la un nivel mai profund? Dar oare eu pot sa iubesc? Cum se simte atunci cand iubesti? Cum stiu ca iubesc si sunt iubit?

Fiinta noastra este un intreg format din interdependenta corp-suflet-minte. Disocierea, separarea si indepartarea partii emotionale din noi apare ca urmare a traumelor (ranirilor) traite in trecut sau preluate de la inaintasii nostri si este intretinuta si de societatea in care traim. Ea incurajeaza si valorizeaza gandirea in detrimentul simtirii pe care o considera inferioara. Mai mult, noi am invatat inca de mici ca a-ti manifesta emotiile nu se cuvine (vezi educatia data baietilor – „E rusine sa plangi!”) sau ca a simti orice fel de emotie nu e important – „Lasa c-o sa-ti treaca!”.

Detasarea de emotiile neplacute, mai ales daca procesul incepe in primii ani de viata, ne fereste de o parte din suferinta, dar pretul este unul foarte mare: ne priveaza si de emotiile bune care dau sens si savoare vietii si ofera semnificatie si rezonanta afectiva fiecarei clipe traite. Toate emotiile, fie ele placute sau neplacute ne permit sa ne simtim conectati cu fiintele din jurul nostru si cu Intregul mai mare din care facem parte. Daca avem capacitatea de a le identifica, a le gestiona si a le accepta ca fiind parte din noi, ele ne ajuta sa simtim cu sufletul si corpul, nu doar sa intelegem cu mintea, ca Raiul ESTE pe pamant si ca sensul profund al vietii noastre este de a fi fericiti.

Tu ce alegi sa fii - actor sau spectator in propria viata?

Cu mult drag,

Magdalena Smolinschi

Psihoterapeut Centrul Dianthis

COPACUL BUN

Fiecare dintre noi este asemeni unui copac - se naște dintr-o sămânță, devine apoi un tânăr vlăstar, în timp își formează rădăcini adânci în sânul familiei de origine, în relațiile sale cu părinții, bunicii sau chiar străbunicii.

Trunchiul crește treptat tot mai mult și, în funcție de experiențele trăite, pot apărea scorburi sau goluri în interiorul său. Chiar și așa, el poate continua să crească, își va întinde ramurile sale în viață în funcție de cât curaj și echilibru a dobândit pe parcurs.

Roadele sale din care se vor hrăni alții vor fi asemănătoare și în strânsă legătură cu hrana pe care a primit-o el la rândul lui când a crescut, iar puieții săi vor fi asemenea lui dacă nu se face vreo altoire pe parcurs ....

Cât de sus aspiră? Ce visuri are sau dacă îndrăznește măcar să spere că ar putea crește mai mult, depinde în mare măsură de puterea și încrederea interioară pe care le-a acumulat în timp, ajutat fiind de îngrijitorii săi. Dacă soarele i-a spus cu sinceritate până atunci cât de frumos luminează și el, copacul care este, dacă ploaia i-a întărit credința că prin el curge o sevă bună, dacă luna i-a fost alături ori de câte ori i-a fost frică în toiul nopții, el va fi astăzi un copac puternic și curajos.

Însă dacă dragii săi îngrijitori au fost absorbiți de propriile lor nevoi și nu au putut veghea asupra sa cum i-ar fi fost lui mai bine, chiar și atunci tot poate să-și găsească esența lui bună în adâncurile sale ..... căci ea mereu a fost acolo, încă de la început. Este darul bun cu care intrăm fiecare în această viață ....

Nu uita niciodată că ești un copac bun!

Cu mult drag,

Alina Florea

Psihoterapeut Centrul Dianthis